Vica era în luna a opta de sarcină când doctorul i-a spus clar: „Fără plecări din oraș.”

Vica era în luna a opta de sarcină când doctorul i-a spus clar: „Fără plecări din oraș.” Dar ea nu era genul care să stea cu mâinile în sân când era vorba de familie. Tatăl ei, Nicolae, trăia singur într-un sat mic, izolat, la 200 de kilometri distanță. Avea probleme cu inima și, de două zile, nu răspundea la telefon. Ceva nu-i mirosea a bine.

Soțul ei era plecat cu serviciul prin Germania, iar fratele ei locuia în Spania. Deci… cine să meargă? Nimeni. Așa că s-a decis: ea merge.

S-a trezit la 5 dimineața, și-a pregătit un ceai, și-a tras haine groase și s-a dus la mașină. A verificat tot – presiunea în roți, nivelul de ulei, lichidul de parbriz – cum o învățase tata. Ningea zdravăn. Drumul părea un viscol alb fără sfârșit, dar Vica mergea încet, cu grijă.

Pe la prânz a ajuns în sat. Liniște. Casele scufundate în zăpadă, fumul ieșea leneș din coșuri. Când a virat pe aleea tatei, a încremenit: în fața casei erau două SUV-uri negre, mari, fără numere de înmatriculare. Zăpada era neatinsă în jurul lor, semn că nu plecaseră recent. Casa părea la fel ca întotdeauna, doar că ușa era întredeschisă.

— Ce naiba… — a șoptit ea.

A oprit motorul, a coborât cu greu din mașină și s-a apropiat de ușă. Din prag a apărut un bărbat cu o barbă deasă, într-o geacă veche. Nu-l cunoștea. Nu părea vecin. Nu părea deloc om de pe acolo.

— Tu ești… Vica? — a zis el, serios.

— Da. Dumneavoastră cine sunteți? Unde e tata?

El nu a răspuns. Doar i-a făcut semn să intre. A ezitat o secundă, apoi și-a pus mâna pe burtă, ca o protecție instinctivă.

— Cine sunteți? — a repetat ea.

Din spate a apărut un alt bărbat, cu o mapă în mână.

— Stați liniștită. Tatăl dumneavoastră e bine. Suntem de la Parchet. Domnul Nicolae a fost martor într-un dosar mai complicat, iar acum e sub protecția noastră.

— Sub… ce?

— Protecția martorilor. De-aia n-a răspuns la telefon. N-a avut voie.

Vica s-a sprijinit de ușor de tocul ușii. Îi venea să râdă, să plângă, să țipe.

— Ați putea să-mi spuneți toate astea fără să mă speriați de moarte?

— Știți cum e… e procedura. Nu ne-a spus că sunteți însărcinată, altfel luam legătura cu dumneavoastră. L-ați speriat când a văzut că ați venit singură pe vremea asta.

Atunci a apărut tata, cu un zâmbet obosit dar cald.

— Fata tatei… ce cauți aici? N-ai voie să te agiți!

— Și tu n-ai voie să dispari două zile fără să spui nimic! — a izbucnit ea.

S-au îmbrățișat strâns. Vica simțea cum tot stresul i se topea pe umeri. Era acolo. Era bine. Nu era nimic cu inima, ci… altfel de „problemă”.

Au băut un ceai fierbinte împreună, iar Vica a promis că nu mai pornește la drum lung până nu naște.

Pe drumul de întoarcere, ningea mai liniștit. Iarna era tot grea, dar acum o purta altfel. Cu inima ușoară și burta rotundă, știa că totul va fi bine.