…Toți se temeau că organismul ei cedează.

…Toți se temeau că organismul ei cedează.

Noaptea aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mamei. Stătea lângă patul lui Lilian, ținând-o de mână, privind cum aparatele bipăie, cum medicii intră și ies, cu frunțile încruntate și cu pașii grăbiți. Lilian delira, uneori striga nume de personaje din desenele ei preferate, alteori își cerea scuze:

— Mamă… îmi pare rău că te-am supărat… am mâncat ciocolata ta…

Mama o mângâia pe frunte, fără să mai poată vorbi.

În zori, criza trecu. Temperatura scăzu. Pulsul se stabiliză. Lilian adormi profund, pentru prima dată în zile întregi. Medicii răsuflară ușurați. Copila învinsese din nou.

Zilele următoare au fost decisive. Alimentația controlată, tratamentele cu imunoglobuline, suplimentele, perfuziile – totul era atent monitorizat. Lilian începu să câștige în greutate, să zâmbească mai des, să ceară creioane și foi. Primele ei desene au fost simple: o fetiță cu cozi, un soare, o mamă care ținea de mână un ursuleț bandajat la burtă.

La trei luni de la internare, Lilian pășea singură prin coridorul secției, cu halatul medical prea mare pe ea, dar cu ochii strălucind de viață. Toată echipa medicală o cunoștea. Infirmierele îi aduceau ceaiuri cu miere, asistentele o lăsau să lipească stickere pe stetoscoape. Chiar și medicii, obosiți și mereu grăbiți, zâmbeau altfel când o întâlneau.

— Știți, — le spunea ea uneori, — eu o să fiu ca voi. Dar o să am stetoscop roz.

Toată lumea râdea. Dar în sufletul ei, gândul acela înflorea încet, ca o promisiune.

**

Când Lilian a fost externată, întreaga secție s-a strâns să-și ia rămas bun. I-au făcut un tort în formă de ursuleț, i-au scris „Ești luptătoarea noastră!” cu frișcă, și au lăsat-o să taie panglica simbolică de la ieșirea din spital. Medicul curant i-a pus un stetoscop de jucărie în jurul gâtului și i-a zis:

— Până îți cumperi unul adevărat, păstrează-l pe acesta ca amuletă.

Anii au trecut. Viața nu a fost ușoară. Lilian a avut recăderi, a fost nevoită să urmeze tratamente costisitoare și regimuri stricte. A renunțat de multe ori la dulciuri, la vacanțe, la petreceri de copii. Dar niciodată n-a renunțat la visul ei.

În fiecare zi de naștere, își desena un halat alb pe hârtie și scria: „Dr. Lilian”.

A învățat cu ambiție. În liceu, lua mereu premiul I. Citea noaptea cărți de biologie, iar dimineața își nota într-un caiet tot ce auzise vreodată în spital despre boli, tratamente, protocoale. Devenise obsedată de salvarea altora.

La 19 ani, a intrat la Facultatea de Medicină. Mama a plâns pe treptele universității, cu o broșă mică prinsă la piept – un ursuleț cu bandaj.

Lilian era deja cunoscută în comunitatea medicală. Povestea ei inspirase articole, interviuri, chiar și o bursă specială pentru copii care luptaseră cu boli rare. Era prima bursieră. Și poate, cea mai hotărâtă.

În anul IV, a cerut să facă practică la același spital unde fusese internată copil. Când a pășit din nou pe acel coridor alb, o asistentă a înlemnit:

— Tu… tu ești Lilian?

— Acum sunt studentă în medicină, — a răspuns ea zâmbind. — Mai țineți minte stetoscopul roz?

— Îl am în sertar! — a râs asistenta cu lacrimi în ochi.

Pe secția de pediatrie, Lilian nu era doar „studenta”. Era speranța în carne și oase. Copiii bolnavi o priveau cu admirație, iar părinții îi ascultau vocea caldă cu respect. Ea le spunea:

— Știu că e greu. Dar se poate. Eu sunt dovada.

Într-o zi, o fetiță micuță, legată la perfuzie, a întrebat-o:

— Tu ai fost bolnavă ca mine?

Lilian a îngenuncheat lângă pat, i-a luat mâna și a zis:

— Da. Și m-am făcut bine. Și tu poți.

**

La 27 de ani, Dr. Lilian Becker a devenit medic pediatru specializat în boli rare. Avea propriul cabinet, propriul halat cu numele brodat și, da, propriul stetoscop roz. Dar mai important — avea pacienți care îi spuneau: „Îți mulțumim că exiști.”

Mama ei, acum trecută de 60 de ani, venea uneori cu prăjituri pentru colegii de secție. Stătea la ușă și privea fiica sa cu mândrie.

— Ea era cât un fir de iarbă când au zis că nu mai are mult… — le povestea ea colegilor Lilianei. — Dar uite-o azi. E ca o pădure întreagă.

Lilian zâmbea mereu, dar în inimă purta fiecare pas făcut cu durere, fiecare noapte cu febră, fiecare lacrimă vărsată de frica morții.

Și știa: totul a meritat.

Pentru că astăzi, ea era vocea care alină, mâna care sprijină, și inima care încurajează. Iar în fiecare copil pe care îl trata, vedea o parte din fetița aceea slabă, cu ochi mari, care nu voia să moară înainte să-și termine serialul preferat.