Richard rămase nemișcat în pat, cu ochii larg deschiși în întuneric.

Richard rămase nemișcat în pat, cu ochii larg deschiși în întuneric. Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că zgomotul ei răsună în toată casa. Fiecare cuvânt rostit de Clarissa la telefon îl ardea pe dinăuntru.

„Nimeni nu-l mai caută…”, „Apartamentul va fi al meu…” — fraze spuse pe un ton aproape amuzat, ca și cum ar fi vorbit despre un animal de companie abandonat. Gâtul i se strângea, de parcă ceva invizibil îl sugruma din interior. Degetele îi erau reci, dar mintea începea să se limpezească.

Acea femeie nu-l iubea. Îl controla. Îl învăluise în grijă doar pentru a-l izola. Iar Thomas… unde era Thomas?

Dimineața, când Clarissa intră în cameră cu zâmbetul acela dulce de porțelan, Richard o privi altfel pentru prima dată. Nu mai era cald și vulnerabil. Era tăcut și… atent.

— Ai dormit bine, dragul meu? — întrebă ea, atingându-i fruntea.

— Am visat că părinții mei îmi spuneau să fiu atent la oamenii care îmi zâmbesc prea mult.

Clarissa se înțepeni pentru o secundă. Apoi râse încet, dar ochii îi rămăseseră reci.

— Păi, eu te iubesc. Și părinții tăi știu asta, nu?

Richard nu răspunse. Dar în aceeași zi, când Clarissa ieși din casă „să probeze rochia de mireasă”, el trimise un mesaj de urgență către Henry: „Am nevoie de ajutor. Nu-i ce pare.”

O oră mai târziu, Henry îl suna de la colțul străzii.

— Ascultă, nu avem mult timp. Clarissa e periculoasă. Thomas e la spital. L-a găsit poliția într-un șanț, bătut grav. Nu poate vorbi deocamdată, dar a lăsat o notiță în buzunar: „Ea e.”

— Trebuie să ies de aici, — șopti Richard.

— Avem un plan. Un prieten lucrează la azilul unde Clarissa vrea să te trimită. Vom simula transferul. Ea va crede că te-a învins. Apoi o prindem în flagrant.

Două zile mai târziu, Richard „semnase” actele de internare, în prezența unui avocat fals. Clarissa era radiantă.

— Totul e pregătit, iubire. Acolo te vei recupera. Și eu… îți voi păstra apartamentul cald și plin de lumină.

— Clarissa, — i-a spus Richard, ținându-i mâna. — Mulțumesc că ai avut grijă de mine în aceste luni.

Ea l-a privit cu ochi umezi, dar în privire era o sclipire de satisfacție. Nici nu observase că portiera ambulanței avea un microfon ascuns, iar asistentul era… Henry.

Câteva zile mai târziu, Clarissa dădea o petrecere „de logodnă” în apartamentul lui Richard. Prietenele ei râdeau, rochia de mireasă atârna de un manechin, iar pe masă era deja pregătit șampania. Clarissa ieșise din baie în halat alb și își admira reflexia în oglindă.

— Ești genială, — își șopti. — De data asta, nimic nu mi se poate întâmpla.

Chiar atunci, soneria sună. Deschise ușa cu zâmbetul pregătit.

Dar în prag nu era florarul, cum se aștepta. Erau doi polițiști și… Richard. În picioare.

— Bună seara, Clarissa, — spuse el calm. — Să știi că n-am murit. Și nici n-am plecat nicăieri.

— Ce… Ce e asta?! — a izbucnit ea. — Ce glumă proastă?!

— Nu e o glumă, domnișoară, — spuse unul dintre agenți. — Avem înregistrări, martori, chiar și o plângere penală din partea domnului Thomas. Sunteți acuzată de tentativă de fraudă, vătămare corporală și tentativă de înșelăciune cu premeditare.

Clarissa încercă să fugă. Dar Henry, aflat pe scări, o opri. În ochii lui nu mai era milă. Doar dezgust.

— Ți-ai jucat piesa bine, Clarissa, — spuse el. — Dar ai uitat un lucru: Richard nu e singur.

Femeia a fost încătușată pe loc. Toată prefăcătoria, zâmbetele, victimizarea — dispăruseră. Acum rânjea, disperată.

— N-o să mă închideți! N-aveți dovezi! Eu… eu l-am iubit!

— Ai iubit doar ceea ce putea fi luat de la mine, — spuse Richard. — Dar eu mi-am recăpătat nu doar viața. Ci și puterea de a o apăra.

Săptămâni mai târziu, Richard se mută temporar la Henry. Reabilitarea decurgea bine, putea deja să meargă cu sprijin. Thomas ieșise din spital, iar prietenia lor era acum și mai solidă.

Apartamentul… nu mai era la fel. Dar era din nou al lui.

Clarissa fusese arestată preventiv. Investigațiile arătaseră legături suspecte și în cazurile celorlalți doi foști soți. De data aceasta, masca ei căzuse definitiv.

Într-o dimineață, Richard stătea din nou la fereastra veche, privind același copac. Zâmbea.

Sunase telefonul. Era o voce de femeie.

— Domnule Richard, vă sunăm din partea unui centru pentru voluntariat. Ne-a fost recomandat numele dvs. ca o persoană cu o poveste de curaj. Am fi onorați dacă ați accepta să țineți o prezentare pentru pacienții noștri. Ceva despre speranță… despre încredere.

Richard se uită spre poza părinților săi, apoi către bastonul sprijinit de marginea biroului.

— Vin cu plăcere, — răspunse. — Am multe de spus. Și totul începe cu o femeie care a zâmbit prea frumos… și s-a înșelat.