Anna ținea strâns în brațe trupul moale al lui Tommy, încercând să-i simtă respirația.

Anna ținea strâns în brațe trupul moale al lui Tommy, încercând să-i simtă respirația. Lacrimile îi curgeau pe obraji, în timp ce mângâia blana pufoasă de pe capul lui.

— Hai, băiete… Nu mă speria așa… — șoptea ea tremurând. — Tu ești eroul nostru… Nu ai voie să pleci!

Lukas, soțul ei, se apropia în fugă, atras de gălăgia de afară. Văzând priveliștea, tresări.

— Ce s-a întâmplat?! Tommy?! E copilul bine?

Anna dădu din cap, privind spre căruciorul care rămăsese neatins.

— Da, e bine… Dar Tommy… el l-a salvat…

Șoferul stătea într-o parte, vizibil șocat și cu ochii roșii de rușine și panică. Se apropie, privind cu părere de rău.

— L-aș duce eu la veterinar… dacă mai respiră… E vina mea. Vreau măcar să încerc să repar ce am făcut.

Anna nu spuse nimic. Atingea cu fruntea blana pisicii, când simți, abia perceptibil, o tresărire. Inima i se opri o secundă.

— Lukas! A mișcat! L-am simțit!

— Repede! Urcă în mașină! — strigă Lukas. — Mergem direct la cabinetul veterinar!

**

În următoarele două ore, timpul părea că s-a oprit. Anna stătea pe o băncuță din sala de așteptare, cu palmele strânse și ochii închiși. Lukas o ținea de umeri. Șoferul — care între timp spusese că se numește Daniel — nu plecase. Umblase de colo-colo, își ceruse iertare de zece ori și se oferise să plătească toate cheltuielile.

În cele din urmă, ușa s-a deschis și o tânără veterinară, cu ochi blânzi, a ieșit zâmbind ușor.

— Va trăi. Are o comoție ușoară și o coastă fisurată, dar nu are hemoragie internă. E un luptător. Probabil și-a folosit ultima doză de adrenalină pentru a ajunge la voi.

Anna izbucni în plâns, dar de data aceasta de ușurare.

— Pot să-l văd?

— Da. Doarme, dar vă simte. Ați făcut tot ce trebuia.

**

Zilele următoare, Tommy a fost ținut sub observație. Anna mergea zilnic la cabinet cu o păturică și câteva boabe de hrană specială. Daniel, surprinzător, se alăturase eforturilor: a cumpărat cușcă de transport, a dus hrană și chiar a promis să monteze gard de protecție în zona aleii, ca asemenea incidente să nu se mai repete.

— Știți, — i-a spus într-o zi Annăi, — eu n-am avut animale. Nici copii. Nici n-am știut ce înseamnă… să simți că cineva contează mai mult decât tine.

Anna îl privi lung.

— Poate că tocmai ți s-a dat o lecție. Și poate că ai avut noroc să o primești la timp.

Daniel zâmbi, stingher, și încuviință.

**

Când Tommy s-a întors acasă, vecinii au ieșit în prag să-l vadă. Copiii l-au întâmpinat cu aplauze, iar cineva chiar îi pusese o medalie de carton pe care scria „EROU”.

— Nu cred că avem vreodată destule conserve ca să-i mulțumim, — glumi Lukas.

— Dar îi putem oferi ceva mai bun: o viață lungă și liniștită, — spuse Anna, ținându-l în brațe.

Tommy, deși încă slăbit, torcea încet. Știa. Își cunoștea familia. Și îi era bine.

**

Când Sofia, fetița din cărucior, a crescut puțin, unul dintre primele ei cuvinte a fost… „Mimi”, numele pe care ea îl dăduse lui Tommy. Îl trăgea ușor de urechi, îi punea jucării lângă lăbuță și îi șoptea secrete. Tommy o urmărea peste tot, ca o umbră blândă, de parcă știa că ea fusese motivul pentru care a devenit erou.

Anii au trecut, dar povestea lui Tommy a rămas. În fiecare toamnă, la școala din cartier, Anna era invitată să le spună copiilor despre curaj, despre loialitate și despre cum uneori o viață salvează alta — chiar și atunci când vine de la cine nu te aștepți.

Iar în fiecare poveste, finalul era același:

„Uneori, o inimă mică bate mai puternic decât toate claxoanele din lume. Și o lăbuță, chiar și rănită, poate opri o tragedie.”

**

Și da… Tommy a trăit mult. Mai mult decât crezuseră veterinarul sau Anna. A îmbătrânit cu demnitate, înconjurat de dragoste, tratat ca un rege și venerat ca un salvator.

Pentru că, într-o zi oarecare, cu muzică prea tare și ochi care nu priveau unde trebuie, el a ales să sară.
Și a schimbat totul.