Am intrat pe poarta larg deschisă.

Am intrat pe poarta larg deschisă. Niciun lătrat. Nicio mișcare. Doar liniște. Când m-am apropiat de colibă, l-am văzut — zăcea întins, cu ochii încețoșați, dar încă deschiși. Respira greu. Nu mai avea putere nici să se ridice.

— Bietul meu… — am șoptit și m-am aplecat lângă el.

Mi-a lins ușor mâna, apoi a închis ochii, dar coada i s-a mișcat slab. Încă spera. Sau poate doar se resemnase. Mi s-a strâns inima. Nu mai era timp de gândit.

Am alergat acasă, am luat pătura groasă de pe canapea, l-am învelit cu grijă și l-am ridicat. Nu era greu. Mai mult oase decât câine. L-am pus în portbagaj și am pornit spre clinica veterinară de urgență. Pe drum, vorbeam cu el ca unui copil.

— Hai, puțin curaj, băiete. O să fie bine. Ești cu mine acum.

Veterinara, o doamnă blândă pe nume Ana, l-a luat imediat în grijă. L-a examinat atent, i-a pus perfuzii, i-a curățat rana de la lăbuță și l-a încălzit. După o oră, a venit la mine în sala de așteptare și mi-a zâmbit:

— E slăbit, deshidratat și are degerături serioase, dar nu e nimic ireversibil. Va trăi.

Nu știu cum am reușit să mă abțin să nu plâng. Doar am închis ochii și am murmurat un „Mulțumesc…” atât de sincer, încât mi-a tremurat vocea.

I-am spus Ares. Un nume puternic, pentru un suflet care a supraviețuit în iadul acela înghețat. Primele zile au fost grele. Mânca puțin. Se speria la orice zgomot. Nu lătra, nu cerea, nu se uita direct în ochi. Dar era viu. Și asta conta.

I-am făcut un colț în sufragerie. Saltea moale, boluri curate, jucării simple. Îl lăsam să doarmă, cât voia. Îi vorbeam mereu. Îi povesteam despre flori, despre pisica vecinei, despre cum era când aveam câine — pe Ben. Și într-o seară, când îi spuneam cum Ben își punea botul pe genunchiul meu, Ares a venit, încet, și a făcut același gest.

Am plâns atunci. Nu pentru Ben. Ci pentru Ares. Pentru că, în sfârșit, începuse să creadă.

A trecut o lună. Lăbuța i s-a vindecat. Blana i-a devenit mai lucioasă. Ochii — mai limpezi. Deja ieșeam la plimbare prin parc, cu lesă lungă și pași liniștiți. Nu fugea. Mergea aproape de mine, ca și cum se temea că l-aș putea lăsa. Dar zi de zi, spaima aceea se topea. Și în locul ei apărea încrederea.

Copiii din cartier îl iubeau. Îl mângâiau, iar el stătea cuminte, cu ochii întredeschiși și coada bătând rar pământul. Cineva m-a întrebat dacă e dresat. Am zâmbit.

— Nu. Doar recunoscător.

Într-o zi, l-am dus cu mine la florărie. Proprietara, doamna Emilia, l-a privit cu uimire.

— E superb! E al tău?

Am încuviințat din cap. Ares s-a așezat lângă mine, ca și cum ar fi știut că e primit.

De atunci a venit cu mine aproape zilnic. Stătea la intrare, paznic blând, și primea mângâieri de la clienți. Unii veneau special „pentru câinele acela tăcut, cu ochi de om”.

Odată, o doamnă în vârstă i-a adus un os fiert, legat cu panglică. Altădată, un copil a desenat un portret cu mine și cu Ares, și mi l-a dăruit. L-am înrămat. E pe perete, lângă birou.

În martie, domnul Hofmann s-a întors. A trecut pe lângă casa mea, iar Ares l-a văzut din spatele gardului. Nu a lătrat. Nu s-a agitat. Doar s-a uitat. Lung. Calm.

Bătrânul a încetinit pasul. S-a uitat la mine, apoi la câine.

— E bine, văd.

— Mai bine ca niciodată, — am răspuns.

A dat din cap și a plecat fără alt cuvânt.

Nici n-a fost nevoie.

Ares doarme acum la picioarele mele. Respiră liniștit. Din când în când mișcă lăbuța, probabil visează că alergăm în parc, că se rostogolește prin iarba crudă. Că e iubit. Că e acasă.

Și chiar este.

Pentru mine, el nu a fost un „nou câine”. A fost a doua șansă. A fost un „mulțumesc” al vieții, pentru curajul de a nu închide ochii.

Uneori nu trebuie să salvezi lumea. Uneori, e destul să salvezi o singură ființă.

Iar ea îți va salva inima.