„Nu am de gând să semnez un contract prenupțial care îmi ia toate drepturile”, am spus, punând stiloul deoparte.

Elena a pus ceainicul pe foc și s-a uitat absent pe fereastră. Primăvara de afară părea prea veselă pentru ce avea în suflet. Cineva claxona în fața blocului — cel mai probabil doamna Zamfir de la etajul trei, care avea o relație specială cu pedala de frână și claxonul. Aerul mirosea a ceapă prăjită, iar din curtea din spate se auzeau țipetele copiilor. În bucătărie plutea aroma de ceai de mentă și o neliniște greu de definit.

Andrei stătea la masă, jucându-se absent cu un stilou. Era din sticlă, cu sigla unei bănci obscure, pe care îl purta cu el de vreo zece ani. Se pare că loialitatea mai supraviețuia pe undeva — doar nu în relații.

— Vrei un ceai? întrebă Elena, încercând să-și păstreze vocea calmă, așa cum fac prezentatorii meteo când anunță „posibile ploi locale”, dar tu știi deja că umbrela nu te va salva.

— Nu. Hai să vorbim direct, răspunse Andrei, fără să ridice privirea.

Elena se așeză pe taburet, își turnă ceai și își cuprinse cana cu palmele, de parcă ar fi putut s-o apere de ce urma.

— Elena, ascultă. Te iubesc, știi asta. Dar nu pot să trec a doua oară prin aceeași mașină de tocat carne. După divorțul de Cătălina, am plătit ratele cinci ani pe un apartament unde nici măcar perdelele nu mi le-am ales. Așa că… propun un contract prenupțial.

A scos din geantă un dosar albastru, de plastic, cu un nume ironic: „Încredere”. Înăuntru — foi scrise, evident, nu de mâna ei.

— Vorbești serios? se auzi vocea Elenei, mai răgușită decât se aștepta. Adică îmi ceri să semnez o hârtie care spune că-s pe aici doar în trecere, și că dacă se rupe ceva, plec în papuci și cu lenjeria de pe mine?

— E doar o formalitate. Fiecare cu contractul lui. Eu rămân cu apartamentul, tu cu independența ta. E corect.

— Corect?! Aproape că a scăpat cana din mână. Andrei, tu ai apartament cu trei camere în centru, iar eu am o garsonieră în Militari și o mamă care nici măcar nu știe că m-am mutat la tine. Și tu-mi spui că e „corect”?

— Nu dramatiza. E doar o protecție legală. Nu mai vreau să pățesc ce-am pățit.

Elena a râs. Nu vesel, ci nervos — cum râd oamenii care-și dau seama că au căzut într-o capcană și singurele ieșiri sunt ori rușinea, ori scandalul.

— Te-ai gândit vreodată că dacă nu ai încredere în mine, poate nici n-ar trebui să începem asta?

— Am încredere. Doar că nu-s prost.

— Minunat. Deci în logica ta, eu sunt un potențial parazit. Stau, aștept să obosești, și-ți fur canapeaua și televizorul.

El tăcea. Ca un bărbat care spusese deja tot ce avea pe suflet și acum aștepta ca femeia să „se calmeze”. Elena s-a ridicat.

— Să-ți spun ceva. Hârtia asta nu e despre apartament. E despre cum mă vezi tu pe mine. Ca pe-o chiriașă pe termen scurt. Ca pe cineva pe cale să plece.

— Exagerezi.

— Du-te naibii cu legalismele tale, Andrei. Nu e exagerare. E fix asta. Nu mă iubești. Ți-e frică de mine.

El s-a scărpinat la bărbie. Calm, rece, ca un contabil în fața unui bilanț.

— Eu vreau doar să dorm liniștit. Fără avocați și împărțiri.

— Și eu vreau să dorm lângă un bărbat, nu lângă un funcționar de bancă.

A ieșit din bucătărie trântind ușa frigiderului, fiindcă toate celelalte uși aveau amortizoare, să nu „strice mobila”.

Mai târziu, a stat în sufragerie, cu telefonul în mână. Oana o sunase de trei ori, dar Elena nu-i răspunsese. Știa deja ce-o să-i spună: „Ți-am zis eu”. N-avea nevoie de replica asta. Ar fi fost ca sare pe rană.

Când, în cele din urmă, a sunat înapoi, vocea Oanei a fost blândă, cu acea nuanță subtilă de „Ți-am zis, dar nu-ți spun direct”.

— Chiar l-ai semnat? întrebă Oana în șoaptă.

— Încă nu. Dar el se așteaptă. Spune că-i doar o formalitate.

— Are creier de robot. Apasă pe buton, face calcule. Și iubirea, Elena? Unde e iubirea?

— Exact. El are contract, eu am un nod în gât.

— Ai vorbit cu un avocat?

— Nu încă. De ce?

— Ca să știi exact în ce fel vor să te ardă. Și câte perechi de șosete mai ai după aia.

Elena a râs. Primul râs adevărat din toată seara. Pentru că Oana știa cum să lovească cu vorbele, dar și să te țină aproape ca o soră.

— Oana, mi-e frică. Mi-e teamă că dacă refuz, pleacă. Dar dacă accept, o să plec eu, încet-încet.

— Aici ai răspunsul. Ori trăiești cu el, ori supraviețuiești lângă el. Opțiunea „cât timp e convenabil” merge la cuptoarele cu microunde, nu în relații.

— Dar dacă zice că fără contract nu se poate?

— Atunci îi spui: „Perfect, drum bun, dar lasă-ți papucii la ușă.” Și du-te la doamna Preda. E avocat de divorțuri. E un Hulk cu tocuri. Îți face hârtia aia fărâme.

Noaptea aia Elena n-a dormit. Stătea întinsă, uitându-se la tavan. Andrei dormea de mult, cu spatele la ea. Respira ușor, dar Elena simțea că fiecare respirație a lui o strivește puțin câte puțin.

A luat acordul. A răsfoit foile. Fiecare frază era ca o palmă peste obraz.

„Proprietatea dobândită în timpul căsătoriei rămâne proprietatea celui pe numele căruia e înregistrată.”
„Părțile renunță la pretenții reciproce în caz de divorț.”
„Cheltuielile comune vor fi împărțite proporțional cu veniturile.”

Cu alte cuvinte — el pune mai mulți bani, el decide. Ea — stai și zâmbește.

Ceainicul a făcut clic în bucătărie. Nu-și amintea să-l fi pus pe foc. Deci fusese Andrei.

— Nu poți să dormi? întrebă el din ușă.

— Nu. Mă gândeam cum se transformă o femeie în contabilul propriei inimi.

— N-am vrut să te rănesc.

— Ai vrut să te aperi. Și ai făcut-o. De mine. Logică ciudată, dar logică.

El s-a așezat lângă ea. Cald, cunoscut. Dar în secunda aia — un străin.

— O să-l semnezi?

Elena a tras aer în piept.

— Mâine merg la avocat. Dacă e doar o formalitate, cum zici, n-ai de ce să-ți faci griji.

El a încuviințat. Dar fața lui spunea altceva. Nu îi era frică de avocați. Ci de adevăr.

A doua zi, în clădirea de birouri, Elena s-a rătăcit de etaj. Liftul s-a blocat între doi și trei. A înjurat în gând tot: pe Andrei, pe ea însăși și chiar pe avocata Preda, pe care nici măcar n-o întâlnise, dar o bănuia deja de sânge rece.

Doamna Preda s-a dovedit cu totul altfel. În jur de patruzeci de ani, fără coc, cu aerul acela de femeie care poate negocia un divorț, un credit și trei subalterni deodată.

— Elena? Intră. Te-ai rătăcit pe scară? Nicio problemă. Ceai, cafea, sprijin într-o perioadă de rahat?

— Sprijin. Și analiza unui acord de-a dreptul sinistru, a încercat Elena să glumească, dar vocea i-a tremurat.

— Atunci, începem cu un ceai.

După ce i-a turnat o cană de ceai de mușețel, doamna Preda a luat dosarul din mâna Elenei și l-a răsfoit cu o privire atentă, în timp ce-și încrunta sprâncenele.

— Clasica rețetă de „te iubesc, dar semnează aici că dacă te plictisești, pleci cu două valize și o umbrelă spartă”. Îl știu pe de rost. Am văzut sute ca el, Elena.

— Credeți că exagerez?

— Nu. Exagerezi doar dacă accepți. Uite aici, articolul trei — dacă îți iei vreodată un credit sau contribui la vreo reparație în apartament, banii tăi sunt donație. Adică pierduți. Iar la despărțire, zero, nada, pa și la gară.

Elena a simțit cum i se strânge stomacul. A încercat să-și maseze tâmplele, dar parcă până și propriul corp o trăda.

— E vina mea, cred. M-am aruncat cu capul înainte.

— Nu, Elena. Nu e vina ta că ai iubit un bărbat care confundă dragostea cu contabilitatea. Și dacă accepți așa ceva, pe viitor o să ajungi să-ți ceri scuze că respiri prea tare în sufrageria lui.

— Și dacă plec, de la zero iar?

— Mai bine de la zero, decât pe minus cu sufletul.

Preda a închis dosarul cu un gest hotărât.

— Uite care e treaba. Nu semnezi nimic. Îi spui frumos că l-ai consultat pe avocat și că, din dragoste pentru tine însăți, nu accepți. Dacă te vrea, te vrea fără hârtii. Dacă nu, îți iei bagajele și pleci cu fruntea sus.

— Dar dacă mă lasă?

— Atunci mai bine azi, decât peste doi ani, cu un copil de mână și tot nimic pe numele tău. Elena, ai două variante: ori stai lângă cineva care te respectă, ori fugi de cineva care doar te tolerează.

Elena a oftat adânc. În sfârșit, cineva îi spusese pe șleau ce trebuia să audă.

— Mulțumesc, doamnă Preda.

— Fără „doamnă”. Spune-mi Andra. Și dacă ai nevoie de mine, zi sau noapte, îți las numărul meu personal. Mi-ar plăcea ca data viitoare să bem un ceai din motive mai vesele.

Elena a zâmbit. Nu larg, dar sincer. Parcă, pentru prima dată în săptămâna aia, aerul din jur nu mai era atât de greu.

**

Când s-a întors acasă, Andrei era în sufragerie, cu laptopul în brațe. Purta aceiași pantaloni de trening gri, cu un șnur atârnat pe lângă gleznă. Nu s-a ridicat.

— Ai fost la avocat? a întrebat fără să ridice ochii din ecran.

— Da.

— Și?

Elena s-a așezat pe marginea canapelei. De data asta nu și-a mai căutat cuvintele.

— Andrei, nu semnez. Nu sunt mobila ta. Și dacă relația asta trebuie să stea în picioare doar cu contracte, înseamnă că nu e relație.

Abia atunci a lăsat laptopul jos.

— Te gândești bine? S-ar putea să regretăm amândoi.

— E posibil. Dar mai bine regret eu pentru o alegere curajoasă, decât să mă trezesc peste cinci ani întrebându-mă de ce m-am transformat în chiriașa vieții tale.

Pentru prima dată de când se cunoșteau, Andrei părea cu adevărat derutat. Nici nu știa dacă să se enerveze, să o roage sau să accepte.

— Atunci… ce facem?

Elena s-a ridicat, și-a luat geanta de pe scaun și s-a uitat în ochii lui.

— Tu faci ce vrei. Eu am ales să nu mă pierd pe mine. Iar dacă asta înseamnă să plec, o s-o fac. Cu inima strânsă, da — dar cu sufletul întreg.

Andrei a dat din cap încet, semn că înțelegea, dar nu știa ce să spună.

Elena n-a mai așteptat altceva. Și-a luat paltonul, a închis ușa în urma ei și, pentru prima dată după mult timp, a simțit aerul rece de afară ca pe o binecuvântare, nu ca pe o amenințare.

A mers pe jos câteva străzi, cu telefonul în buzunar, fără să-l mai verifice. N-a sunat. Nu a dat niciun mesaj.

Iar ea… a simțit că de fapt, nu mai conta.

Peste trei luni, Elena stătea la o cafenea cochetă din centrul orașului, cu soarele mângâindu-i obrazul și o cană de cappuccino în față. La masă cu ea, Andra zâmbea larg.

— Și? Regreți?

Elena a privit pe geam, la forfota străzii, apoi și-a întors privirea spre ea.

— Nu. Pentru prima dată în viața mea, mă simt liberă. Și, culmea, nu mai am nevoie de nimeni să-mi spună că valorez ceva. M-am convins singură.

Andra a ridicat cana într-un toast discret.

— Pentru femeile care aleg să nu se piardă pe ele însele.

Elena a zâmbit. Și a simțit, în sfârșit, că începutul vieții ei abia atunci se scria.