Dincolo de Prag: Când Legăturile de Familie Îți Sufocă Viața
DISCLAIMER: Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.
— Vlad, iar a venit Roxana fără să anunțe! Am strigat din bucătărie, cu mâinile pline de făină și inima grea. Era a treia oară săptămâna asta când sora lui apărea pe nepusă masă, cu pretenții și povești interminabile despre cât de greu îi e la facultate și cât de nedreaptă e lumea cu ea. Vlad a ridicat din umeri, evitând privirea mea. — E sora mea, Irina. Ce vrei să fac? Să-i închid ușa în nas?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. De trei ani suntem căsătoriți și, de trei ani, Roxana e o prezență constantă în viața noastră. La început am încercat să fiu înțelegătoare. Știam că părinții lor au plecat la muncă în Italia și că Vlad s-a simțit mereu responsabil pentru ea. Dar între timp, responsabilitatea s-a transformat într-o povară pe care o duceam doar eu.
Într-o seară, după ce Roxana a plecat cu o pungă plină de mâncare gătită și cu 200 de lei „împrumutați”, am izbucnit:
— Vlad, nu mai pot! Nu suntem părinții ei! Nu vezi că profită de tine? De noi?
El s-a încruntat, obosit:
— Nu profită, Irina. Are nevoie de ajutor. Dacă nu noi, atunci cine?
Am simțit cum mă sufoc. În fiecare lună, banii noștri se împuținau, planurile noastre rămâneau pe hârtie, iar timpul petrecut împreună era mereu întrerupt de telefoanele sau vizitele Roxanei. Într-o zi, când am venit acasă mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe Roxana întinsă pe canapea, uitându-se la seriale cu punga de chipsuri goală lângă ea. M-a privit plictisită:
— Ai ceva de mâncare? Sunt ruptă de foame.
Mi-am mușcat buza ca să nu răbufnesc. Am încălzit niște ciorbă și am încercat să-mi văd de treabă. Dar nu mai puteam. Simțeam că nu mai am loc în propria casă.
În acea seară, după ce Vlad s-a întors acasă și Roxana a plecat cu încă o sacoșă plină, am încercat din nou să vorbesc cu el:
— Vlad, te rog… Avem nevoie de spațiul nostru. Nu mai pot trăi așa.
El a oftat adânc:
— Irina, nu vreau să mă cerți pentru că îmi ajut sora. Tu nu ai face la fel pentru fratele tău?
— Ba da! Dar fratele meu nu ar veni zilnic să ne golească frigiderul și portofelul!
Tensiunea dintre noi a crescut. Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Orice discuție ajungea inevitabil la Roxana. Prietenii noștri au început să observe că nu mai ieșim împreună, că suntem mereu obosiți și nervoși. Mama mea m-a întrebat într-o zi:
— Irina, tu mai ești fericită?
Nu știam ce să răspund.
Într-o duminică dimineață, când visam la o zi liniștită doar pentru noi doi, Roxana a apărut la ușă plângând:
— M-au dat afară din chirie! N-am unde să mă duc!
Vlad a luat-o în brațe fără să stea pe gânduri:
— Stai la noi cât ai nevoie.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Trei luni a stat Roxana cu noi. Trei luni în care casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută: eu evitam să vin acasă, Vlad era prins între noi două, iar Roxana părea să nu observe nimic.
Într-o seară, după ce am găsit-o pe Roxana răscolind prin sertarele mele după bani „de taxi”, am cedat:
— Ajunge! Vlad, alegi: ori eu, ori ea!
A urmat o tăcere grea. Vlad m-a privit ca și cum l-aș fi trădat.
— Nu poți să-mi ceri asta…
— Ba pot! Pentru că nu mai pot trăi așa!
A urmat cea mai lungă noapte din viața mea. Am dormit pe canapea, cu ochii în tavan și inima frântă. Dimineața, Vlad era deja plecat. Roxana își făcea bagajele fără să spună nimic.
Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Vlad a început să vadă și el cât rău ne-a făcut lipsa granițelor. Dar ceva s-a rupt între noi. Încrederea mea că suntem o echipă s-a șubrezit.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am pus piciorul în prag sau dacă am distrus ceva ce nu se va mai repara niciodată. Oare câte familii din România trăiesc drama asta tăcută? Cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine?
