— Ce tragedie?

— Ce tragedie? — întrebă Michael, încruntându-se.

Bătrâna oftă, trăgându-și șalul mai aproape de umeri.

— Un accident de mașină. S-a întâmplat exact la intrarea pe pod. O femeie și băiețelul ei au fost loviți. Mama a murit pe loc. Copilul a fost dus la spital. Când am venit aici a doua zi… ea — spuse, arătând spre câine — stătea deja acolo.

Michael și Leo se priveau în tăcere. Vântul rece bătea ușor printre grinzile podului, iar câinele rămânea nemișcat, privind apa cu o melancolie dureroasă. Oamenii din jur se retrăgeau încet, lăsând loc liniștii.

— Trebuie să aflăm mai multe, — spuse Michael. — Poate e chipul unei legături care nu s-a rupt.

La secție, cei doi ofițeri începură să cerceteze. Confirmarea nu întârzie: într-adevăr, cu o săptămână în urmă, la exact aceeași oră, o femeie și fiul ei fuseseră victimele unui accident grav. Mama murise. Copilul, pe nume David, se afla în spital în stare gravă. În fișa lor de familie era menționat un câine — Hera, ciobănească germană.

Michael strânse dosarul la piept și plecă direct la spital.

— Trebuie să o aducem pe Hera la David, — îi spuse asistentei.

— Copilul încă nu vorbește, dar reacționează la sunete. Poate… poate îl va ajuta, — răspunse femeia cu un zâmbet cald.

Dimineața următoare, Hera fu dusă cu grijă în salon. Nu lătra, nu făcea zgomot. Doar privirea ei părea să străbată fiecare colț al camerei, până când zări patul alb, și pe el — un trup mic, nemișcat.

Câinele se apropie încet. Își așeză botul pe marginea patului, cu o tandrețe sfâșietoare. Și atunci, ceva miraculos se întâmplă: degetele băiețelului se mișcară ușor și atinse urechea cățelei.

— Reacționează! — strigă o asistentă, iar medicii năvăliră în cameră.

Zi după zi, Hera venea. Stătea ore în șir lângă patul lui David. Iar el, începuse să zâmbească din nou. Mai târziu, vorbi. Primul cuvânt rostit după tragedie a fost:
— Hera…

Trei luni mai târziu, David fusese externat. Fusese încredințat unei mătuși, singura rudă apropiată. Era o femeie caldă, pe nume Clara, care îi amenajase camera cu fotografii ale părinților și perne cu lăbuțe de câine.

Michael îi vizita din când în când. Relația cu băiatul devenise specială. Într-o după-amiază, Clara se apropie de polițist cu o cană de ceai.

— Știți… David își dorește să fiți nașul lui. Zice că dumneavoastră l-ați adus înapoi. Și pe Hera.

Michael zâmbi. Ochii i se umeziră, dar vocea îi rămase fermă.

— Ar fi o onoare.

Anii au trecut. David crescuse într-un tânăr vesel, pasionat de animale. Împreună cu Hera, mergea la centre de copii cu dizabilități. Cățelușa, deja în vârstă, devenise simbolul speranței. La o gală organizată de primărie, David ținu un discurs:

— Hera mi-a salvat viața. Nu doar cu loialitatea ei, ci prin amintirea mamei. Prin ea am învățat ce înseamnă iubirea pură.

Când, într-o toamnă, Hera se stinse liniștit în somn, David plantă un copac în parc, lângă podul unde totul începuse. Sub el, o placă mică scria:

„Hera — prietena care a vegheat între lumi.”

Michael, deja pensionat, privea totul cu inima plină.

— Uneori, o inimă de câine poate repara o inimă de copil. Și mai mult decât atât… poate uni suflete.