O fată șchioapă a venit să se angajeze ca femeie de serviciu într-o cafenea
DISCLAIMER: Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.
Dintr-o încăpere din spate a apărut un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu păr castaniu și ochi verzi pătrunzători. Purta o cămașă albă impecabilă și un șorț negru. Când și-a îndreptat privirea spre Maria, chipul i s-a transformat pentru o fracțiune de secundă.
— Bună ziua, eu sunt proprietarul. Andrei Vasilescu, spuse el, studiind-o atent. Te rog, vino în birou să discutăm.
Maria l-a urmat șchiopătând ușor, conștientă de privirea lui asupra mersului ei. Biroul era o încăpere mică, dar elegantă, cu un pian vechi într-un colț. Văzând instrumentul, inima i s-a strâns dureros.
— Te rog, ia loc, i-a spus Andrei, indicându-i un scaun. Cum te numești?
— Maria Ionescu.
Bărbatul a înlemnit. A privit-o lung, apoi s-a așezat greoi pe scaunul său.
— Maria Ionescu… pianista? a întrebat el cu voce tremurândă.
Ea a încuviințat ușor din cap, jenată că fusese recunoscută în această postură umilă.
— Nu se poate, a șoptit el. Te-am văzut cântând acum șapte ani la Ateneu. Aveai un talent extraordinar! Toată lumea vorbea despre tine ca despre viitoarea mare speranță a pianului românesc. Apoi ai dispărut.
Maria a înghițit în sec, luptându-se cu lacrimile.
— Viața s-a schimbat după accident, a răspuns ea simplu.
— Îmi pare nespus de rău, a spus el, privind-o cu compasiune. Dar nu pot să te angajez ca femeie de serviciu.
Inima Mariei s-a prăbușit. Încă o ușă închisă.
— Vă rog, am nevoie disperată de acest loc de muncă. Bunica mea…
— Nu mă înțelegi, a întrerupt-o Andrei cu blândețe. Nu te pot angaja ca femeie de serviciu pentru că am nevoie de cineva care să cânte la pianul acela.
Maria a rămas cu gura întredeschisă, privind neîncrezătoare când la Andrei, când la pianul din colț.
— Dar eu… eu nu am mai cântat de ani de zile.
— Degetele nu uită niciodată, a zâmbit el. Cafeneaua aceasta am deschis-o cu un vis: să fie un loc unde muzica bună să însoțească conversațiile. Pianistul care urma să cânte aici ne-a anunțat ieri că a primit o ofertă în străinătate. Iar acum, ca prin minune, apari tu.
— Nu știu dacă mai pot, a șoptit Maria, copleșită de emoții contradictorii.
— Încearcă, te rog.
Cu pași șovăielnici, Maria s-a apropiat de pian. A mângâiat clapele cu vârful degetelor, apoi s-a așezat. A închis ochii și, pentru prima dată în șapte ani, a început să cânte. Notele Sonatei Lunii de Beethoven au umplut încăperea, purtând cu ele toată durerea, dar și toată speranța din sufletul ei.
Când a terminat, a deschis ochii. Andrei o privea cu lacrimi șiroind pe obraji.
— Știi de ce am deschis această cafenea? a întrebat el încet. Pentru că în urmă cu șapte ani, după concertul tău, am promis că într-o zi voi crea un loc unde talentul autentic să fie apreciat. Nu mi-am imaginat niciodată că tu vei fi cea care va cânta aici.
Maria a zâmbit prin lacrimi, simțind pentru prima dată după mulți ani că, poate, viața ei nu se terminase în ziua accidentului. Poate că era doar începutul unui nou capitol.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.