La început, soacra s-a lepădat de propria nepoată

Stăteam și o priveam cum își frânge mâinile în pragul ușii. Lidia Nicolaevna arăta mai bătrână decât își aminteam, ridurile adânci marcându-i fața, părul complet albit. Dar ochii ei, aceiași ochi albaștri ca ai soțului meu, încă aveau acea sclipire rece pe care o cunoșteam prea bine.

„Pot să intru?” a întrebat ea, vocea ei tremurând ușor.

Am ezitat. Douăzeci de ani de durere și respingere nu dispar ușor. M-am uitat peste umăr spre sufrageria unde fiica mea, Cristina, punea ultimele decorațiuni pentru petrecerea de absolvire. Fata care, conform Lidiei Nicolaevna, nu era „de-a lor”.

„Te rog,” a adăugat ea, întinzând cutia cu tort. „Am făcut prăjitura favorită a lui Victor. Cu nuci și miere.”

La auzul numelui soțului meu, am simțit o strângere în piept. Victor murise acum cinci ani într-un accident de mașină. Niciodată nu se împăcase cu mama lui. Niciodată nu avusese această șansă.

„Bine,” am spus în cele din urmă, deschizând ușa mai larg. „Poți intra.”

Lidia Nicolaevna a pășit timid în apartamentul nostru modest, privind în jur cu ochii măriți. Fotografiile de familie de pe perete, diplomele Cristinei înrămate cu mândrie, florile proaspete din vază – mici semne ale unei vieți construite din nimic, fără ajutorul ei.

„Frumos apartament,” a comentat ea, așezând tortul pe masa din bucătărie.

„Este al nostru,” am răspuns simplu. „L-am cumpărat acum zece ani, după ce Victor a primit promovarea la fabrică.”

Un moment de tăcere stânjenitoare s-a așternut între noi. Douăzeci de ani de absență nu puteau fi umplute cu vorbe despre decorațiuni interioare.

„De ce ai venit, Lidia Nicolaevna?” am întrebat direct.

Înainte să poată răspunde, Cristina a intrat în bucătărie. Înaltă și zveltă, cu părul negru și ochii albaștri ai tatălui ei, era imaginea vie a lui Victor. S-a oprit brusc când a văzut-o pe Lidia.

„Bunica?” a întrebat ea, surprinsă.

Lidia Nicolaevna a încremenit, privindu-și nepoata pentru prima dată în douăzeci de ani. Buza de jos a început să-i tremure.

„Tu ești Cristina?” a întrebat ea cu voce stinsă.

Fiica mea a dat din cap, confuză. Îi povestisem despre bunica ei, despre refuzul ei de a o recunoaște, despre cum ne alungase când Victor insistase că ne vom căsători în ciuda dezaprobării ei. Dar întotdeauna îi spusesem să nu poarte ură – ura ne consumă, nu pe cei pe care îi urâm.

„Ce cauți aici?” a întrebat Cristina, tonul ei calm dar ferm.

Lidia Nicolaevna a deschis geanta și a scos un plic îngălbenit de timp.

„Am venit să-ți dau asta. Este pentru tine… pentru absolvire.”

M-am încruntat. „Cum ai știut despre absolvire?”

Bătrâna a privit în jos, rușinată. „Victor… îmi scria. În secret. În toți acești ani. Îmi trimitea fotografii cu voi, cu Cristina cum crește. Îmi povestea despre viața voastră.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Victor nu menționase niciodată acest lucru. În toți acești ani, el păstrase o legătură cu mama care ne respinsese.

„De ce nu ai răspuns niciodată?” am întrebat, simțind furia veche reaprinzându-se. „De ce l-ai lăsat să spere că într-o zi îl vei ierta?”

„Pentru că eram prea mândră,” a recunoscut ea, lacrimile începând să-i curgă pe obraz. „Prea încăpățânată. Iar când în sfârșit eram gata să vin să vă văd, să vă cer iertare… am primit vestea despre accident.”

Cristina s-a apropiat, luând plicul din mâna bunicii ei. L-a deschis în tăcere. Înăuntru era un certificat de proprietate pentru casa bătrânească din satul natal al lui Victor.

„Este tot ce am,” a explicat Lidia. „Am pus-o pe numele tău, Cristina. Este mică și veche, dar are o grădină frumoasă și… acolo a crescut tatăl tău.”

Cristina a examinat documentele, apoi s-a uitat la mine, întrebându-mă din priviri ce să facă. Am oftat adânc.

„Motivul pentru care ne pregătim de sărbătoare,” am spus încet, „nu este doar absolvirea liceului. Cristina a fost acceptată la Facultatea de Medicină din București. Cu bursă completă.”

Lidia Nicolaevna a privit-o pe Cristina cu uimire. „Medicină? Ca bunicul tău?”

Am dat din cap. „Da, ca tatăl tău. Victor era atât de mândru când Cristina a decis să urmeze cariera bunicului ei.”

Bătrâna s-a așezat pe cel mai apropiat scaun, copleșită de emoție.

„Nu am venit pentru iertare,” a spus ea cu voce tremurândă. „Știu că nu o merit. Am venit doar pentru că am promis lui Victor, în ultima lui scrisoare către mine, că într-o zi voi veni să vă cunosc cu adevărat. I-am promis că nu voi muri cu această greșeală neîndreptată.”

Cristina s-a apropiat de bunica ei și, după un moment de ezitare, a îngenuncheat lângă scaunul ei.

„Tata mi-a vorbit mereu frumos despre tine,” a spus ea încet. „Nu a vrut niciodată să cred că ești o persoană rea. Spunea că ești doar o femeie care a suferit mult și care se temea să nu sufere și mai mult.”

Lidia a izbucnit în lacrimi, acoperindu-și fața cu mâinile. „Nu merit bunătatea voastră,” a șoptit ea printre suspine.

M-am apropiat și eu, punându-mi mâna pe umărul ei. Douăzeci de ani de durere, de nopți în care am plâns alături de Victor, de momente în care fiica noastră ne întreba de ce nu are bunici ca alți copii – toate acestea erau încă acolo, în inima mea. Dar alături de ele era și amintirea soțului meu, care nu încetase niciodată să spere la o reconciliere.

„Invitații vor ajunge în curând,” am spus cu voce calmă. „Dacă vrei, poți rămâne la petrecere. Sunt sigură că Cristina ar vrea să-ți prezinte prietenii ei, profesorii care au ajutat-o să ajungă aici.”

Ochii Lidiei s-au luminat de speranță.

„Și apoi,” am continuat, „poate putem discuta despre acea casă din sat. Cristina va avea nevoie de un loc liniștit pentru a studia în timpul vacanțelor. Dacă ești de acord, poate am putea să o renovăm împreună. Ar putea fi un nou început.”

Lidia a dat din cap, nevenindu-i să creadă ce auzea. „Aș vrea asta mai mult decât orice,” a șoptit ea.

În acea seară, în timp ce priveam cum Lidia Nicolaevna stătea mândră lângă Cristina, povestindu-le tuturor cât de mult seamănă nepoata ei cu bunicul doctor, mi-am dat seama că uneori vindecarea vine în cele mai neașteptate moduri. Victor nu era acolo să vadă această reconciliere, dar undeva, eram sigură, zâmbea.

Douăzeci de ani de durere nu pot fi șterși într-o singură zi. Dar poate, doar poate, următorii douăzeci de ani ar putea fi diferiți.

Când toți invitații au plecat și am rămas doar noi trei în bucătărie, mâncând din tortul cu nuci și miere al Lidiei, Cristina a ridicat brusc privirea.

„Știi,” a spus ea către bunica ei, „am nevoie de ajutor cu plantele medicinale pentru primul an. Tata mi-a spus că nimeni nu cunoaște plantele mai bine ca tine.”

Lidia a zâmbit prin lacrimi. „Mâine,” a promis ea, „îți voi arăta caietul meu de rețete. L-am păstrat pentru tine, chiar dacă nu credeam că ți-l voi da vreodată.”

Am privit schimbul lor cu un amestec de durere și speranță. Uneori, familia nu este cea în care te naști, ci cea pe care o construiești, împreună, din cioburile vieților noastre imperfecte.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.