Am împlinit 58 de ani, și acum am rămas fără casa mea

Toată viața mea am muncit din greu, strângând bani pentru un apartament pe care să-l las copiilor mei. Soțul m-a părăsit când Mihai și Ana erau încă mici, lăsându-mă să mă descurc singură. Nu a fost ușor, dar am reușit să-i cresc, să-i educ și să le ofer un acoperiș deasupra capului.

Când Mihai, fiul meu cel mare, a împlinit 25 de ani și a anunțat că vrea să se căsătorească cu Irina, m-am bucurat nespus. Era timpul ca familia noastră să crească, să primim noi membri. Mi-a plăcut Irina de la început – părea o fată serioasă, educată, venită dintr-o familie bună. Am crezut că vor fi fericiți împreună.

La scurt timp după nuntă, Mihai mi-a propus ceva ce părea logic atunci: să trec apartamentul pe numele lui, pentru a putea obține un credit ipotecar mai avantajos. „Mamă, e doar o formalitate. Tot tu vei locui aici, dar așa putem cumpăra și noi ceva mai bun pentru viitoarea noastră familie,” mi-a explicat el. Ana, fiica mea care locuia deja cu iubitul ei în alt oraș, a fost de acord. „E mai bine așa, mamă. Oricum, apartamentul va fi al lor într-o zi,” mi-a spus ea la telefon.

Am acceptat. La urma urmei, erau copiii mei. Ce mamă nu și-ar ajuta copiii?

Primele luni totul a decurs normal. Mihai și Irina veneau în vizită, îmi aduceau cadouri mici, mă ajutau cu treburile mai grele. Apoi, Irina a rămas însărcinată, și lucrurile au început să se schimbe. Au anunțat că vor să se mute cu mine, temporar, până își termină renovarea la apartamentul lor. „E doar pentru câteva luni, mamă,” m-a asigurat Mihai.

Câteva luni s-au transformat în un an. Apoi în doi. Nepoțica mea, Sorina, creștea sub ochii mei, iar eu mă bucuram să o pot ajuta, chiar dacă spațiul devenise strâmt pentru noi toți. Dar cu timpul, am început să simt cum rolul meu în propria casă se schimba. Nu mai eram stăpâna casei, ci bona, bucătăreasa, femeia de serviciu.

„Elena, te-ai putea ocupa de rufe azi? Noi avem o întâlnire importantă,” îmi spunea Irina, folosindu-mi prenumele, nu „mamă” sau „soacră” cum făcuse la început. „Mamă, ai putea să stai cu Sorina weekendul ăsta? Vrem să mergem la munte cu niște prieteni,” adăuga Mihai, fără să întrebe dacă aveam și eu planuri.

Încet, încet, mi-am pierdut dormitorul, mutându-mă în camera mică ce fusese cândva a Anei. Lucrurile mele personale au fost împachetate, mutate, unele chiar aruncate pentru a face loc jucăriilor Sorinei sau hainelor Irinei. Bucătăria, pe care o considerasem întotdeauna regatul meu, era acum dominată de aparate moderne pe care abia știam să le folosesc, și de lista de alimente „sănătoase” pe care Irina insista să le mâncăm cu toții.

Situația a atins punctul culminant luna trecută, când Mihai și Irina au anunțat că așteaptă al doilea copil. „Mamă, am decis că ar fi mai bine pentru tine să te muți la Ana pentru o vreme. Avem nevoie de mai mult spațiu, și la vârsta ta, ar fi mai ușor să stai cu sora mea decât să ai grijă de doi copii mici,” mi-a spus Mihai într-o seară.

Am simțit cum mi se prăbușește pământul sub picioare. Apartamentul meu, casa pentru care muncisem atât de mult, mi-era luată acum complet. Și ce era mai rău – ei nici măcar nu vedeau ce făceau. Pentru ei, era o decizie logică, practică. Pentru mine, era exilul.

Am sunat-o pe Ana, cu lacrimi în ochi. Răspunsul ei m-a șocat și mai mult: „Mamă, nu pot să te primesc acum. Carlos și cu mine ne descurcăm greu, locuim într-o garsonieră mică, iar eu sunt însărcinată în patru luni. Poate poți sta la vreo prietenă până găsești ceva?”

Așa am ajuns aici, la 58 de ani, pe pragul casei unei vechi prietene care m-a primit temporar. Am propriul apartament, dar nu mai e al meu. Am doi copii, dar parcă nu mai sunt ai mei. Am o familie, dar mă simt mai singură ca niciodată.

Mă întreb ce am greșit. Unde am dat-o în bară ca mamă? Am fost prea darnică, prea sacrificată? Sau poate prea slabă, prea ușor de manipulat? Aseară, prietena mea Maria mi-a sugerat să consult un avocat, să văd dacă mai am vreun drept asupra apartamentului. Dar cum aș putea să-mi dau propriul fiu în judecată?

Acum stau și mă gândesc la următorul pas. La 58 de ani, ar trebui să mă bucur de viață, poate să călătoresc puțin, să petrec timp cu nepoții. În schimb, mă întreb unde voi dormi luna viitoare și cum voi supraviețui cu pensia mea mică.

Poate unii ar spune că ar trebui să lupt, să-mi revendic drepturile. Alții, că ar trebui să accept situația și să merg mai departe. Sincer, nu știu ce să fac. Simt că am pierdut nu doar un apartament, ci și respectul copiilor mei, și, cel mai important, respectul față de mine însămi.

Ce ați face voi în locul meu? Cum ați aborda această situație fără să distrugeți complet relația cu copiii? Există vreo cale de a-mi recăpăta demnitatea și poate, într-o zi, chiar casa?

Ieri, în timp ce îmi împachetam ultimele lucruri din fosta mea casă, Sorina, nepoțica mea de patru ani, m-a întrebat: „Bunica, de ce pleci? Nu te iubim destul?” Și în acel moment, cu inima frântă, mi-am dat seama că nu vreau ca ea să crească văzând cum bătrânețea și sacrificiul sunt răsplătite cu ingratitudine. Nu vreau ca ea să învețe că e în regulă să tratezi oamenii care te-au iubit ca pe niște obiecte de care te poți dispensa când nu mai sunt utile.

Poate aceasta este ultima lecție pe care o pot preda în această casă – lecția demnității în fața adversității, a respectului de sine chiar și atunci când alții nu te mai respectă. Poate că, la 58 de ani, este timpul să învăț și eu această lecție.

Orice sfat mi-ar fi de mare ajutor. Simt că mă aflu într-un labirint fără ieșire, iar fiecare cale pare să ducă spre mai multă durere. Există oare o cale de a-mi recâștiga nu doar casa, ci și familia?

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.