Soacra a venit să o alunge pe Iana din propriul ei apartament

Claudia Nicolaescu s-a sculat brusc de pe scaun și a început să măsoare camera cu pași furioși.

— Știam eu! Știam că Ina asta a ta va face tot posibilul să ne despartă! De când a apărut ea în viața ta, nu mai ești același, Paul. Parcă te-a fermecat!

Paul își frecă tâmplele, obosit. Avea aceeași discuție cu mama lui de trei ani, de când o cunoscuse pe Ina. Nimic din ce făcea sau spunea nu o putea convinge că Ina era o fată bună, care îl iubea sincer.

— Mamă, te rog, nu începe iar. Nimeni nu încearcă să ne despartă. Pur și simplu am găsit un apartament care ne place și care se potrivește bugetului nostru.

— Bugetului vostru? — vocea Claudiei se ridică cu o octavă. — Jumătate din bani sunt de la mine! Am dreptul să știu unde se duc banii mei!

— Ți-am spus unde merg banii. Într-un apartament pentru familia mea.

— Familia ta! — pufni Claudia. — Eu sunt familia ta! Eu te-am crescut, eu te-am ridicat, eu ți-am dat totul!

Paul inspiră adânc, încercând să-și păstreze calmul.

— Mamă, te iubesc și îți sunt recunoscător pentru tot. Dar acum am propria mea familie. Cu Ina.

Claudia se opri din mers și-l fixă cu privirea.

— Bine. Dacă așa stau lucrurile, mâine mergem să vedem apartamentul ăsta. Vreau să văd cu ochii mei în ce gaură v-ați băgat.

— Sigur, — răspunse Paul, ușurat că discuția se îndrepta într-o direcție constructivă. — Mâine la prânz te luăm și mergem împreună.

A doua zi, Claudia se îmbrăcă cu hainele ei cele mai bune, își puse toate bijuteriile și se parfumă abundent. Dacă trebuia să meargă în cartierul acela îndepărtat și dubios, măcar să arate bine. Poate vecinii vor înțelege că fiul ei provine dintr-o familie respectabilă, nu ca acea Ina.

Paul și Ina o așteptau în mașină. Claudia se urcă pe bancheta din spate, ignorând complet salutul Inei.

— Bună ziua, mamă Claudia, — încercă Ina din nou, cu un zâmbet forțat.

— Să mergem odată, — fu tot ce spuse Claudia, privind pe geam.

Drumul până la noul apartament dură într-adevăr mai mult decât se așteptase Claudia, ceea ce îi confirmă bănuielile că Ina alesese intenționat un loc cât mai departe de ea. Când mașina opri în fața unui bloc vechi, din anii ’70, Claudia simți cum i se strânge stomacul.

— Aici? — întrebă ea, incapabilă să-și ascundă dezgustul.

— Da, mamă. La etajul trei, — răspunse Paul, ajutând-o să coboare din mașină.

Claudia privi în jur cu dispreț. Un cartier obișnuit, cu blocuri gri, copii jucându-se în parcul din apropiere, bătrâni pe bănci. Nimic special, nimic elegant. Nu așa își imaginase ea că va locui fiul ei.

Urcară scările în tăcere, Claudia notând mental fiecare defect: pereții scorojiți ai scării, ușile vechi de la intrare, mirosul de varză care venea de la un apartament de la primul etaj. Toate acestea îi alimentau convingerea că făcuseră o alegere teribilă.

Paul descuie ușa apartamentului și o invită pe mama sa să intre prima. Claudia păși înăuntru, pregătită să găsească confirmation pentru toate temerile ei: țevi ruginite, podele deteriorate, pereți crăpați. Dar ceea ce văzu o lăsă fără cuvinte.

Apartamentul era luminos și surprinzător de spațios. Cu toate că mobilierul era într-adevăr vechi, așa cum spusese Paul, locul era impecabil de curat și aranjat cu gust. Cineva pusese vaze cu flori proaspete pe masa din sufragerie și pe pervazul ferestrei din bucătărie. Draperiile erau date la o parte, lăsând lumina să inunde încăperile.

— Ce părere ai, mamă? — întrebă Paul, privind-o atent.

Claudia nu răspunse imediat. Se plimbă prin apartament, inspectând fiecare cameră. Da, baia era veche și bucătăria avea nevoie de renovare, dar ferestrele erau mari, orientate spre sud, iar vederea spre parcul din apropiere era chiar plăcută. Și era atât de mult spațiu!

— E… mai mare decât mă așteptam, — recunoscu ea în cele din urmă.

— Are 70 de metri pătrați, — spuse Ina, vorbind pentru prima dată de când intraseră. — Și o debara imensă pe hol, perfectă pentru depozitare.

Claudia dădu din cap, încă procesând ce vedea. Nu era deloc gaura neagră pe care și-o imaginase. De fapt, cu puțină muncă și investiție, putea deveni un cămin foarte frumos.

— Și care e planul vostru? — întrebă ea, întorcându-se spre Paul și Ina. — Cu renovarea, vreau să spun.

Ina aruncă o privire spre Paul, care îi făcu semn să continue.

— Ne-am gândit să începem cu băile și bucătăria, — explică Ina. — Sunt cele mai importante. Apoi vom schimba parchetul în dormitoare și vom zugrăvi totul. Ferestrele sunt în stare bună, nu trebuie schimbate deocamdată.

— Ai experiență cu renovările? — întrebă Claudia, surprinsă de planul bine gândit.

— Părinții mei au o mică firmă de construcții, — răspunse Ina. — Am crescut printre renovări și șantiere. Știu ce trebuie făcut și în ce ordine.

Claudia o privi pe Ina cu alți ochi. Nu știa acest detaliu despre ea.

— Cât estimați că va costa totul?

Ina scoase un carnet din geantă și i-l întinse Claudiei.

— Am făcut calcule detaliate aici. Inclusiv materiale, manoperă, timp estimat pentru fiecare etapă.

Claudia răsfoi carnetul, impresionată fără să vrea de organizarea meticuloasă. Totul era calculat până la ultimul leu, fără exagerări, fără cheltuieli inutile. Era exact tipul de planificare pe care l-ar fi făcut ea însăși.

— Văd că v-ați gândit la toate, — spuse ea, închizând carnetul. — Dar tot nu înțeleg de ce ați ales acest cartier. E atât de departe de centru, de… de mine.

Paul și Ina schimbară priviri, apoi Ina făcu un pas înainte.

— Mamă Claudia, — începu ea, și Claudia observă că era prima dată când nu se ferea să o privească direct în ochi. — Nu am ales acest cartier pentru că e departe de dumneavoastră. L-am ales pentru că aici am crescut eu. Părinții mei locuiesc la două străzi distanță. Firma lor e la cinci minute de mers pe jos. Și da, e departe de centru, dar e un cartier liniștit, cu multe familii tinere, cu școli bune și un parc minunat.

Claudia rămase tăcută, surprinsă de sinceritatea Inei.

— Înțeleg că e inconvenient pentru dumneavoastră să veniți până aici, — continuă Ina. — Dar am fi foarte fericiți dacă ați accepta să petreceți uneori weekendurile cu noi. Avem o cameră de oaspeți, și cred că v-ar plăcea librăria de la colț. Au o secțiune întreagă cu romanele dumneavoastră preferate.

Claudia se simți dintr-o dată dezarmată. Ina știa ce cărți îi plăceau? Când discutaseră despre asta?

— Nu vreau să fiu o povară, — spuse ea, încercând să-și mențină demnitatea.

— Nu sunteți o povară, mamă Claudia, — răspunse Ina blând. — Sunteți mama lui Paul. Familia lui. Deci și familia mea acum.

Claudia simți un nod în gât. Ani de zile fusese convinsă că Ina era dușmanul, femeia care îi furase fiul. Dar poate… poate se înșelase.

— Bine, — spuse ea în cele din urmă. — S-ar putea să am câteva sugestii pentru renovare, dacă sunteți interesați.

Fața Inei se lumină.

— Am fi foarte recunoscători pentru ajutor. De fapt, ne gândeam dacă ați putea să ne ajutați cu alegerea culorilor pentru bucătărie. Paul spune că aveți un simț estetic deosebit.

Claudia aruncă o privire spre fiul ei, care zâmbea ușurat. Pentru prima dată, îi văzu privirea plină de dragoste pe care i-o arunca Inei când aceasta nu se uita. Și brusc, Claudia înțelese ceva important: fiul ei era fericit. Cu adevărat fericit.

— Cred că ar trebui să începem cu o nuanță caldă de galben pentru bucătărie, — spuse ea, simțindu-se ciudat de emoționată. — Dă senzația de lumină și spațiu.

În după-amiaza aceea, cei trei se plimbară prin apartament, discutând despre culori, materiale și planuri. Claudia descoperi, spre surprinderea ei, că multe din ideile Inei coincideau cu ale ei. Iar cele care difereau erau adesea mai practice, mai adaptate vieții moderne.

Când soarele începu să apună, Paul le propuse să meargă la cină la părinții Inei, care locuiau aproape. Claudia ezită inițial, dar curiozitatea o făcu să accepte.

Casa părinților Inei era modestă dar primitoare. Tatăl Inei, un bărbat robust cu mâini bătătorite de muncă, o întâmpină cu respect. Mama ei, o femeie cu zâmbet cald, îi oferi cea mai bună prăjitură pe care o gustase Claudia vreodată.

În timp ce stăteau la masă, ascultând poveștile familiei despre proiectele lor de construcție, despre greutățile din anii ’90, despre sacrificiile făcute pentru educația Inei, Claudia începu să înțeleagă. Aceștia erau oameni buni, muncitori, exact ca ea. Își iubeau fiica și voiau să o vadă fericită, exact ca ea.

Și poate că asta era tot ce conta: că Paul și Ina se iubeau, că erau fericiți împreună, că își construiau o viață bazată pe respect și muncă.

Pe drumul de întoarcere spre apartamentul ei, singură în taxi (insistase că poate ajunge acasă fără probleme), Claudia se gândi la ziua care tocmai trecuse. La apartamentul care, deși departe de centru, avea un farmec aparte. La familia Inei, care o primise cu brațele deschise. La fața fiului ei când vorbea despre planurile lor de viitor.

Și pentru prima dată în trei ani, Claudia Nicolaescu se întrebă dacă nu cumva ea fusese problema tot timpul. Dacă obsesia ei de a-l proteja pe Paul, de a-i controla viața, nu îl îndepărtase tocmai de ceea ce conta cu adevărat: relația lor de mamă și fiu.

Când taxiul opri în fața blocului ei, Claudia luă o decizie. A doua zi, avea să meargă la bancă și să scoată restul de economii pe care le pusese deoparte de-a lungul anilor. Nu pentru ea – nu mai avea nevoie de multe la vârsta ei – ci pentru Paul și Ina. Pentru renovarea acelui apartament care, cu puțin efort, putea deveni un cămin minunat.

Și poate, într-o zi, când vor avea copii, va fi fericită să facă acel drum lung până în cartierul îndepărtat, pentru a-și vedea nepoții crescând în casa pe care ajutase să o construiască.

«Strânge-ți lucrurile și cară-te de aici», voise să-i spună Inei cu doar o zi în urmă. Acum, Claudia zâmbi la ironia situației. DE CEEA CE A VĂZUT – o familie unită, un apartament cu potențial, o noră care, în ciuda diferențelor, o respecta – devenise instantaneu mai modestă.

Poate că era timpul să învețe să dea drumul. Nu să-l piardă pe Paul, ci să-l lase să-și trăiască propria viață, propria poveste de dragoste. Iar ea să fie acolo, nu pentru a controla, ci pentru a sprijini și a iubi.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.