Socrul a observat un lucru ciudat, că nora sa fuge în pădure în fiecare zi pentru câteva ore și a decis să o urmărească

Deodată, Elena s-a oprit într-o poieniță mică, ascunsă între copaci bătrâni. Vasile, gâfâind, s-a pitit în spatele unui stejar gros, încercând să-și liniștească respirația. De acolo putea vedea perfect ce se întâmpla, fără a fi observat.

Elena și-a pus coșul jos și s-a uitat în jur, parcă verificând dacă nu e cineva prin preajmă. Apoi a scos din coș pachetele învelite în ziar și a început să le desfacă.

Inima lui Vasile bătea cu putere. „Așteptă pe cineva,” își zise el, confirmându-și temerile. „Ana avea dreptate…”

Dar nu apăru niciun bărbat. În schimb, din desișul pădurii, un căprior tânăr ieși cu pași timizi. Elena rămase nemișcată, ținând în mână ceva ce părea a fi un morcov.

„Hai, micuțule,” o auzi Vasile șoptind. „Nu-ți fie frică. Ți-am adus mâncare.”

Căpriorul se apropie cu precauție, adulmecând aerul. Elena rămase neclintită, vorbindu-i blând, până când animalul veni suficient de aproape pentru a lua morcovul din mâna ei.

Vasile rămase mut de uimire. Apoi, din aceeași direcție, apăru o căprioară adultă, probabil mama, urmată de încă doi pui mai mici. Familia de căpriori se apropie cu prudență, dar era evident că nu era prima lor întâlnire cu Elena.

Cu mișcări lente, nora lui începu să hrănească animalele, vorbindu-le încet ca unor copii. Scoase din coș mere tăiate bucăți, morcovi, sfeclă și alte legume, pe care căpriorii le mâncau cu poftă din mâna ei.

„De când vă hrănesc, v-ați mai împlinit,” murmură ea, mângâind cu grijă capul celui mai îndrăzneț căprior. „La iarnă va fi greu pentru voi să găsiți hrană. Dar nu vă temeți, voi veni în fiecare zi.”

Vasile simți un nod în gât. Toată suspiciunea și mânia pe care o acumulase în ultimele zile se evaporă instantaneu, fiind înlocuite de un sentiment de rușine profundă. Cum putuse crede asemenea lucruri despre Elena?

Cuprins de emoție, făcu un pas înapoi și călcă pe o creangă uscată care trosni puternic. Căpriorii tresăriră și, într-o clipită, dispărură în pădure. Elena se întoarse brusc în direcția zgomotului.

„Cine e acolo?” strigă ea, ridicându-se.

Vasile ieși încet din ascunzătoare, stânjenit ca un copil prins făcând o boacănă.

„Eu sunt, Elena.”

„Tată?” ochii tinerei se măriră de surpriză. „Ce faci aici? M-ai urmărit?”

Vasile își plecă ochii, incapabil să-i susțină privirea.

„Iartă-mă, copilă. Ana… ea a zis că… că te întâlnești cu cineva aici. Că înșeli încrederea lui Mihai…”

Elena rămase fără cuvinte pentru un moment, apoi chipul ei se întunecă de mâhnire.

„Și tu ai crezut-o? După trei ani în care am trăit sub același acoperiș? După tot ce am făcut pentru familia voastră?”

Vasile simți cum obrajii îi ard de rușine.

„Am fost un prost bătrân, Elena. Te rog să mă ierți. Nu trebuia să ascult bârfele Anei.”

Elena strânse în liniște resturile de mâncare și le puse înapoi în coș.

„Acești căpriori au rămas orfani după ce braconieri au împușcat căprioara mamă, iarna trecută. I-am găsit aproape morți de foame, când am venit să culeg plante medicinale pentru ceaiurile bunicii. De atunci, îi hrănesc în fiecare zi.”

Vasile se apropie încet și se așeză pe un buștean căzut.

„De ce nu ne-ai spus? De ce atâta secret?”

Elena ridică din umeri, evitându-i privirea.

„La început, nu știam dacă vor supraviețui și nu voiam să vă dezamăgesc dacă… dacă nu reușeam să-i salvez. Apoi, când au început să se întremeze, mi-a plăcut să am ceva doar al meu. Ceva frumos și pur, departe de bârfele și suspiciunile casei.”

Cuvintele ei îl loviră pe Vasile direct în inimă. Înțelese brusc cât de greu trebuie să-i fi fost tinerei să se adapteze în familia lor – cu o soacră veșnic nemulțumită, cu un socru taciturn, cu un soț care muncea de dimineața până seara.

„Mihai știe?” întrebă el încet.

„Da. I-am spus după prima lună. Am vrut să vină și el odată, dar căpriorii sunt prea sperioși. Se apropie doar de mine.”

Vasile dădu din cap înțelegător.

„Ana nu trebuie să afle,” spuse el hotărât. „Va transforma și asta într-o bârfă pentru sat.”

Elena zâmbi trist.

„E greu să trăiești în aceeași casă cu cineva care te suspectează mereu de rele. Am încercat să-i câștig încrederea, dar nimic nu pare suficient de bun pentru ea.”

Vasile oftat adânc. Știa că soția lui devenise tot mai amară cu vârsta, nemulțumită de viața ei, proiectându-și toate frustările asupra celor din jur, în special asupra nurorii.

„Voi vorbi cu ea,” promise el. „Situația nu poate continua așa.”

Se ridică și, după o scurtă ezitare, adăugă:

„Pot să vin și eu, uneori, să te ajut cu hrănirea lor? Mi-ar plăcea să văd cum se apropie de tine.”

Elena îl privi surprinsă, apoi un zâmbet cald îi ilumină fața.

„Desigur, tată. Mâine poți să vii cu mine. Dar trebuie să stai foarte liniștit și la distanță, până se obișnuiesc cu prezența ta.”

Pe drumul spre casă, merseră în tăcere, dar era o tăcere confortabilă, nu apăsătoare ca înainte. La un moment dat, Vasile se opri și spuse cu voce joasă:

„Nu sunt bun la vorbe, Elena. Dar vreau să știi că… că sunt mândru că ești nora mea. Mihai a avut noroc.”

Ochii Elenei se umplură de lacrimi.

„Mulțumesc, tată. Înseamnă mult pentru mine.”

Când ajunseră acasă, Ana îi așteptă în pragul ușii, cu brațele încrucișate și buza de jos împinsă înainte, semn că era gata de ceartă.

„Unde ați fost amândoi? Ce secrete aveți?”

Vasile se uită la nora sa, apoi la soția lui, și pentru prima dată în mulți ani, își ridică vocea la Ana:

„Ajunge! Nu mai vreau să aud nicio vorbă rea despre Elena în casa asta! Nu mai vreau bârfe, nu mai vreau suspiciuni! Dacă nu poți să-ți tratezi nora cu respectul pe care îl merită, atunci taci!”

Ana rămase cu gura căscată, nevenindu-i să creadă ce auzea. În treizeci de ani de căsnicie, Vasile nu ridicase niciodată vocea la ea în acest fel.

„Dar… dar eu doar…”

„Tu doar ce? Ai încercat să distrugi familia băiatului nostru cu minciunile și suspiciunile tale? Elena e o fată bună, o soție bună pentru Mihai, și ar fi și o fiică bună pentru noi, dacă i-ai da o șansă!”

Elena puse o mână pe brațul socrului ei, încercând să-l calmeze.

„Tată, nu e nevoie…”

„Ba este nevoie!” insistă Vasile. „De prea mult timp am tăcut și am lăsat-o pe Ana să-și verse amărăciunea asupra ta. Gata!”

În acel moment, Mihai intră pe poartă, întorcându-se de la câmp. Văzând tensiunea dintre cei trei, se opri nedumerit.

„Ce se întâmplă aici?”

Ana se întoarse spre fiul ei, gata să înceapă o tiradă, dar Vasile o întrerupse:

„Fiul meu, soția ta are ceva minunat să-ți arate. Ceva ce face în fiecare zi, din bunătate și grijă.”

Mihai se uită la Elena, care zâmbea ușor, apoi la tatăl său.

„Căpriorii?” întrebă el, confuz.

„Da, căpriorii,” confirmă Vasile. „I-am văzut azi. E miraculos cum vin la ea, cum o recunosc.”

Ana se uită de la unul la altul, complet pierdută.

„Ce căpriori? Despre ce vorbiți?”

Elena își strânse curajul și se apropie de soacra sa.

„Mamă, dacă vrei, mâine poți veni și tu cu noi. Să vezi de ce merg în pădure în fiecare zi. Nu sunt întâlniri secrete, nu sunt lucruri rele. Hrănesc o familie de căpriori care au rămas orfani.”

Ana o privi neîncrezătoare, apoi se uită la soțul și fiul ei pentru confirmare. Amândoi încuviințară.

„De ce nu mi-ai spus?” întrebă ea, încă suspicioasă, dar tonul ei era deja mai blând.

„Pentru că nimic din ce fac nu pare să fie suficient de bun pentru tine,” răspunse Elena cu sinceritate. „Am crezut că vei găsi o modalitate să transformi și asta în ceva rău.”

Ana deschise gura să protesteze, dar se opri. Pentru prima dată, păru să reflecteze asupra propriului comportament.

În acea seară, cina fu neobișnuit de liniștită. Ana nu mai comentă despre felul în care Elena gătise sau aranjase masa. Vasile vorbi mai mult decât o făcuse în ultimele luni la un loc, povestind cu entuziasm despre căpriorii din pădure. Mihai privea când la tatăl său, când la soția sa, cu un zâmbet recunoscător.

A doua zi, spre surprinderea tuturor, Ana fu prima care se pregăti pentru excursia în pădure. Luă chiar și niște mere din cămară, tăindu-le cubulețe și punându-le într-o pungă separată.

„Cred că le-ar plăcea merele astea dulci,” spuse ea, aproape timid. „Sunt din soiul acela vechi, de la bunica mea.”

Elena îi zâmbi, luând punga.

„Sunt perfecte, mamă. Îți mulțumesc.”

În poieniță, toți trei așteptară răbdători. Elena îi aranjase la distanță, explicându-le că animalele erau foarte sensibile la prezența oamenilor străini.

După aproape o jumătate de oră de așteptare, căprioara mamă și cei trei pui apărură la marginea poieniței. Văzând străinii, ezitară, dar Elena îi chemă cu vocea ei blândă, și, încet-încet, se apropiară.

Când cel mai curajos dintre pui mâncă din mâna Elenei, Ana își duse mâna la gură, emoționată. Ochii i se umplură de lacrimi.

„E minunat,” șopti ea. „Nu am mai văzut niciodată ceva așa frumos.”

Și în acel moment, ceva se schimbă în relația dintre noră și soacră. Nu fu o transformare bruscă, nici o împăcare instantanee. Dar era un început. O fisură în zidul de amărăciune și suspiciune pe care Ana îl construise în jurul inimii sale.

Pe drumul de întoarcere, Ana merse alături de Elena, întrebând-o în detaliu despre căpriori – cum îi găsise, cum reușise să-i facă să aibă încredere în ea, ce le plăcea să mănânce.

Vasile rămase puțin în urmă, privind cele două femei din viața fiului său cum vorbeau, pentru prima dată, ca două ființe umane care împărtășeau ceva special, nu ca dușmani într-un război rece.

Seara, când Mihai se întoarse de la câmp, găsi o atmosferă complet schimbată în casă. Ana și Elena gătitul împreună, vorbind despre rețete vechi pe care bunica Anei le folosea. Vasile stătea la masă, cioplind ceva din lemn.

„Ce faci, tată?” întrebă Mihai, curios.

Vasile ridică bucata de lemn, arătând contururile a ceea ce părea a fi un căprior mic.

„Un cadou pentru Elena,” spuse el simplu. „Pentru a-i mulțumi că ne-a arătat ceva atât de frumos.”

Mihai se așeză lângă tatăl său, luând o altă bucată de lemn.

„Învață-mă și pe mine să cioplesc,” spuse el. „Aș vrea să fac și eu un cadou pentru Elena.”

În acea seară, pentru prima dată în trei ani, cei patru membri ai familiei stătură la masă nu ca străini forțați să împartă același acoperiș, ci ca o familie adevărată, unită de un secret frumos – o familie de căpriori sălbatici care, fără să știe, ajutase la vindecarea unei familii umane.

Iar Vasile, privind la nora sa care râdea la o glumă spusă de Ana, se gândi că uneori cele mai frumoase lecții vin atunci când ești pregătit să vezi dincolo de suspiciuni și prejudecăți, când ai curajul să urmărești adevărul, chiar dacă te temi de ceea ce ai putea descoperi.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.