O femeie fără adăpost a găsit un telefon aruncat la gunoi

Pe ecranul telefonului care clipea din cauza bateriei aproape descărcate, Marta a văzut un video. Filmarea arăta un bărbat de vârstă mijlocie care privea direct spre cameră cu o expresie de teroare pe față. Era într-o încăpere întunecoasă, iluminată doar de o lampă chioară. Bărbatul avea părul ciufulit, ochii injectați și un bandaj improvizat la tâmplă, din care se prelingea un fir de sânge.

„Numele meu este Adrian Vasilescu,” spunea bărbatul cu voce tremurândă. „Dacă cineva găsește acest telefon, vă rog să contactați poliția imediat. Sunt ținut ostatic în subsolul unei clădiri abandonate din zona industrială de lângă…”. În acel moment, videoul a înghețat, iar telefonul s-a stins complet.

„Doamne Sfinte!” a șoptit Marta, privind telefonul mort din mâna ei murdară. Inima îi bătea cu putere. Era clar că bărbatul din video se afla în mare pericol. Dar ce putea să facă ea, o femeie fără adăpost pe care nimeni nu o băga în seamă?

Strângând telefonul la piept, Marta a ieșit în grabă de la groapa de gunoi. Trebuia să găsească un loc unde să încarce telefonul și să vadă restul videoclipului. Poate că bărbatul menționase locația exactă înainte ca bateria să se termine.

La marginea cartierului se afla o benzinărie cu un chioșc non-stop. Câteodată, când era frig afară, vânzătorul, un bătrânel pe nume Gheorghe, o lăsa să stea înăuntru mai mult timp decât era necesar. Avea și o priză lângă tejghea unde clienții își încărcau telefoanele.

Când a ajuns la benzinărie, Marta a intrat cu capul plecat, încercând să pară cât mai neremarcată.

„Tot tu, Marta?” a întrebat Gheorghe, ridicând privirea din ziarul pe care îl citea. „E cam devreme pentru vizita ta de seară.”

„Nea Gheorghe,” a spus ea cu voce joasă, „am nevoie de ajutor. E important.”

Ceva în tonul ei l-a făcut pe bătrân să se uite mai atent la ea. Marta rareori cerea ceva, în afară de permisiunea de a se încălzi puțin.

„Ce s-a întâmplat?”

Cu mâini tremurânde, Marta a scos telefonul murdar și i l-a arătat. „Am găsit asta la groapă. E un video pe el, cu un bărbat răpit. Trebuie să-l încarc să văd restul.”

Gheorghe a privit-o sceptic, dar a luat un încărcător de sub tejghea și l-a conectat la telefon.

„Să vedem ce ai găsit,” a spus el.

După câteva minute, telefonul a dat semne de viață. Marta l-a pornit, dar ecranul era blocat cu un cod PIN.

„La naiba!” a exclamat ea. „Cum îl deschidem acum?”

Gheorghe s-a gândit un moment. „Încearcă 1234 sau 0000. Mulți folosesc coduri simple.”

Marta a tastat 1234. Ecranul a rămas blocat. A încercat 0000. Nimic. „Mai încearcă 1111,” a sugerat Gheorghe.

Și, spre surprinderea amândurora, telefonul s-a deblocat.

„Unde e videoul?” a întrebat Gheorghe, acum vizibil interesat.

Marta a navigat prin meniul telefonului până când a găsit galeria foto. Acolo, marcat ca fiind înregistrat cu o zi în urmă, era videoclipul pe care îl văzuse parțial.

Gheorghe și Marta s-au aplecat amândoi peste ecranul mic pentru a urmări înregistrarea. Videoul începea exact cum și-l amintea Marta. Adrian Vasilescu, speriat, cu sânge pe față, prezentându-se. Apoi continuarea: „Sunt ținut ostatic în subsolul unei clădiri abandonate din zona industrială de lângă fabrica de mobilă Steaua. E o clădire roșie cu o firmă veche de Electronica. Răpitorii mei vor trei milioane de euro de la compania unde lucrez, Petrochem Industries. Sunt directorul financiar și au aflat că eu am codurile de acces la conturile companiei. Vă rog, contactați poliția și spuneți-le că mai sunt și alți doi ostatici aici, Cristina Dobre și Mihai Preda. Nu știu câtă baterie mai am la telefon. L-am găsit într-un sertar și am reușit să-l ascund. Îl voi arunca pe fereastră când vor veni să mă ia pentru următoarea sesiune de…”

În acel moment, s-a auzit un zgomot de ușă deschisă, iar Adrian a șoptit rapid: „Zona industrială, clădirea roșie, Electronica!” Apoi a ascuns telefonul și videoul s-a terminat.

Marta și Gheorghe s-au uitat unul la altul, șocați.

„Trebuie să sunăm la poliție,” a spus Gheorghe, întinzând mâna după telefonul său.

„Așteaptă,” l-a oprit Marta. „Nu mă vor crede. Sunt doar o… o cerșetoare. Vor crede că am furat telefonul sau că inventez povești.”

Gheorghe a ezitat, dându-și seama că avea dreptate. Poliția locală nu era cunoscută pentru tratamentul său imparțial față de oamenii fără adăpost.

„Ce propui să facem?” a întrebat el.

Marta a tăcut câteva momente, gândindu-se. „Știu unde e fabrica de mobilă Steaua. E la marginea orașului, unde obișnuiam să lucrez ca femeie de serviciu înainte să… înainte de toate.” Făcu un gest vag cu mâna, referindu-se la situația ei actuală.

„Nu te gândești să mergi acolo, nu-i așa?” a întrebat Gheorghe, alarmat. „Acei oameni sunt periculoși!”

„Nu, bineînțeles că nu,” l-a asigurat Marta. „Dar poate că putem găsi o modalitate de a transmite informația fără să fim implicați direct.”

Tocmai atunci, telefonul lui Adrian a început să sune. Pe ecran apărea numele „Elena”. Marta și Gheorghe s-au privit, neștiind ce să facă.

„Răspunde,” a șoptit Gheorghe. „Ar putea fi soția lui.”

Cu mâini tremurânde, Marta a acceptat apelul și a pus telefonul la ureche.

„Alo? Adrian?” Vocea de la celălalt capăt era cea a unei femei tinere, tensionată și disperată. „Adrian, unde ești? Am sunat de o sută de ori!”

„Eu… nu sunt Adrian,” a răspuns Marta ezitant. „Am găsit acest telefon.”

O pauză lungă a urmat.

„Cine ești?” a întrebat femeia în cele din urmă, cu voce rece și suspicioasă.

„Mă numesc Marta. Am găsit telefonul la groapa de gunoi și… există un video. Adrian spune că a fost răpit. Că este ținut ostatic într-o clădire roșie din zona industrială.”

Un sunet înăbușit, ca un suspin, s-a auzit la celălalt capăt al liniei.

„Oh, Doamne,” a șoptit femeia. „Știam eu! Nu a venit acasă aseară și nimeni de la companie nu l-a văzut. Am sunat la poliție, dar au spus că trebuie să aștept 48 de ore. Că probabil e plecat cu vreo amantă.”

„Nu e cu nicio amantă,” a spus Marta ferm. „E în pericol și mai sunt și alți doi oameni cu el.”

„Spune-mi tot ce știi,” a cerut Elena, și Marta i-a relatat în detaliu conținutul videoclipului.

„Nu închide,” a spus Elena după ce Marta a terminat. „Voi suna poliția de pe alt telefon și îi voi face să mă asculte. Rămâi pe linie.”

Următoarele ore au trecut într-o vâltoare de evenimente. Elena a reușit să convingă poliția să ia în serios amenințarea, mai ales după ce a menționat sumele mari de bani implicate și poziția lui Adrian în cadrul companiei. Detectivii au venit la benzinărie pentru a prelua telefonul și a lua declarațiile Martei și ale lui Gheorghe.

Inițial, așa cum se temea Marta, polițiștii au fost sceptici și au tratat-o cu suspiciune. Dar când au văzut videoul și au realizat că informațiile coincideau cu dispariția raportată a directorului financiar de la Petrochem Industries, atitudinea lor s-a schimbat.

„Ai făcut un lucru extraordinar astăzi,” i-a spus unul dintre detectivi Martei, în timp ce colega lui nota detaliile.

Marta a clătinat din cap. „Am făcut doar ce ar fi făcut oricine.”

„Te înșeli,” a intervenit Gheorghe. „Nu oricine ar fi făcut asta. Mulți ar fi vândut telefonul pentru câțiva lei sau l-ar fi aruncat, temându-se de probleme.”

Șase ore mai târziu, o operațiune a forțelor speciale a descins la clădirea roșie din zona industrială. Au găsit trei ostatici – Adrian Vasilescu, Cristina Dobre și Mihai Preda – ținuți în subsolul clădirii. Toți trei erau angajați de top la Petrochem Industries și fuseseră răpiți pentru a obține acces la fondurile companiei. Răpitorii, un grup de patru bărbați, au fost arestați.

A doua zi, Marta se afla tot la groapa de gunoi, căutând prin deșeuri. Nimic nu se schimbase pentru ea. Sau cel puțin așa credea.

„Marta?” o voce necunoscută a strigat-o.

S-a întors și a văzut un bărbat în costum, cu fața bandajată, însoțit de o femeie elegantă. Era Adrian Vasilescu și soția sa, Elena.

„Vreau să-ți mulțumesc personal,” a spus Adrian, întinzându-i mâna. „Mi-ai salvat viața. Ne-ai salvat pe toți trei.”

Marta s-a uitat la mâna ei murdară, apoi la cea curată și îngrijită a lui Adrian. A ezitat să o strângă.

„Te rog,” a insistat el, „fără tine, nu aș fi aici acum.”

Cu stângăcie, Marta i-a strâns mâna.

„Am venit să-ți facem o propunere,” a spus Elena, făcând un pas înainte. „Adrian și cu mine am vorbit și… ne-am dori să te ajutăm să-ți pui viața în ordine. O locuință, un loc de muncă, orice ai nevoie.”

Marta a simțit cum i se umezesc ochii. De ani de zile nimeni nu-i oferise ajutor fără să ceară ceva în schimb.

„De ce?” a întrebat ea cu voce răgușită. „De ce ați face asta pentru mine?”

Adrian a zâmbit, deși zâmbetul lui era limitat de bandajele de pe față. „Pentru că mi-ai arătat că în lumea asta mai există și oameni buni. Pentru că ai riscat să te implici când ar fi fost mai ușor să ignori. Și pentru că toți merităm o a doua șansă.”

Soarele de după-amiază strălucea pe grămezile de gunoi, transformându-le, pentru o clipă, în munți de aur. Marta s-a gândit la viața ei, la alegerile care o aduseseră aici, la posibilitatea unei alte căi.

„Da,” a spus ea în cele din urmă. „Aș vrea asta.”

În acea zi, Marta a părăsit groapa de gunoi pentru ultima dată. Un telefon aruncat, găsit întâmplător, nu doar că salvase trei vieți, ci schimbase complet și cursul propriei sale existențe. Și pentru prima dată după mulți ani, a simțit ceva ce aproape uitase cum e: speranța.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.