Flămândă, cu un copil în brațe, ea s-a hotărât să ceară bani de la un străin.

În mâinile bărbatului se afla o cutiuță de catifea roșie, deschisă, în care străluceau niște obiecte care au făcut-o pe Alexandra să rămână fără suflare. Un colier cu un medalion de aur, două inele cu pietre prețioase și o brățară filigranată – bijuterii care păreau să valoreze o avere.

— Acestea i-au aparținut soției mele, Maria, spuse bătrânul cu blândețe. Au fost în familia noastră de generații. Acum, ele sunt ale tale.

Alexandra privea șocată, incapabilă să articuleze un cuvânt. Gândurile i se învârteau haotic. „De ce mi le oferă mie? Un străin îmi dă bijuterii de familie? Ce vrea în schimb? E o capcană?”

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, bătrânul adăugă:

— Nu te speria. Nu-ți cer nimic în schimb. Numele meu este Teodor Vasilescu și sunt profesor pensionar. Soția mea a murit acum cinci ani, iar fiica noastră trăiește în Canada. Nu am cui să las aceste bijuterii, iar tu și micuța ta aveți nevoie de ajutor imediat.

Alexandra strânse copilul la piept, simțind cum îi tremură mâinile.

— Nu pot accepta așa ceva, domnule Teodor. E prea mult… Nu ne cunoaștem, și eu…

— Ia loc, te rog, o întrerupse el blând, arătând spre un fotoliu confortabil. Să-ți fac un ceai cald și să vorbim.

Alexandra se așeză, simțindu-se ciudat de în siguranță în apartamentul curat și ordonat al bătrânului. După ce închise cutiuța cu bijuterii și o puse pe masă, Teodor dispăru în bucătărie, revenind câteva minute mai târziu cu două cești de ceai și niște biscuiți.

— Fetiței tale… cum îi spune? întrebă el, așezându-se vizavi.

— Maria, răspunse Alexandra, observând privirea surprinsă a bătrânului.

El zâmbi trist.

— Ca soția mea. Poate e un semn. Ascultă, Alexandra, nu te cunosc, dar am auzit povestea ta. Ai fost abandonată de bărbatul care ți-a promis lumea, ai fost dată afară din casă de propriii părinți când au aflat că ești însărcinată, și acum, la doar trei zile după ce ai născut, nu ai unde să te duci.

Alexandra își plecă capul, lăsând lacrimile să curgă.

— Da. Dar nu vreau milă. Vreau doar o șansă să-mi cresc copilul. Pot munci, sunt educatoare…

— Știu. Și nu-ți ofer milă, ci o mână de ajutor. Bijuteriile acelea valorează destul cât să-ți închiriezi un apartament și să te întreții până îți găsești un serviciu. Consideră-le un împrumut, dacă te face să te simți mai bine. Poți să mi le returnezi când viața ta va fi așezată.

— De ce faceți asta pentru mine? întrebă Alexandra, privind în ochii blânzi ai bătrânului.

Teodor își trecu mâna peste părul alb, tăcând pentru câteva momente.

— Fiica mea, Ioana, a trecut printr-o situație similară în urmă cu mulți ani. Era studentă, a rămas însărcinată, iar tatăl copilului a părăsit-o. Maria și cu mine am sprijinit-o, dar știu că mulți părinți nu fac la fel. A fost greu, dar astăzi Ioana este medic în Toronto, iar nepotul meu tocmai a intrat la facultate.

Bătrânul oftă adânc înainte de a continua:

— Plus că… casa asta e prea mare și prea tăcută pentru un bătrân singur. Apartamentul are două dormitoare. Al doilea a fost camera Ioanei, apoi a devenit biroul meu. Acum stă gol. Dacă vrei, poți rămâne aici până găsești o soluție mai bună.

Alexandra îl privea cu ochii mari, nedumerită.

— Îmi oferiți să locuiesc cu dumneavoastră? Un străin despre care nu știți nimic?

— Ce pot să știu? spuse bătrânul zâmbind. Că ești o tânără speriată cu un bebeluș, fără adăpost într-o noapte rece. Că ochii tăi spun adevărul atunci când vorbești. Că ai nevoie de ajutor, iar eu pot să ți-l ofer.

Micuța Maria începu să plângă, și Alexandra o legănă ușor, murmurând cuvinte dulci. Teodor se ridică și reveni cu un prosop curat și o cană de lapte cald.

— Poate are nevoie de schimb? Prosopul e curat, proaspăt spălat. Și laptele e pentru tine, să ai ce-i oferi.

Alexandra simți un nod în gât. De când născuse, nimeni nu-i arătase atâta bunătate. Medicii din spital fuseseră reci și distanți când aflaseră că e mamă singură. Asistentele șușotiseră pe la spatele ei. Iar acum, un străin îi oferea nu doar adăpost, ci și demnitate.

— Mulțumesc, șopti ea, acceptând prosopul. Voi rămâne peste noapte, dacă nu vă deranjează. Mâine… mâine voi vedea ce fac.

Teodor încuviință.

— Camera e pregătită. Are pat dublu și un leagăn vechi de la nepotul meu. L-am păstrat pentru… nu știu pentru ce l-am păstrat, de fapt. Poate pentru voi.

După ce schimbă scutecul fetiței și o hrăni, Alexandra se lăsă condusă într-o cameră curată și aerisită, cu mobilă simplă dar de calitate. Patul era proaspăt făcut, iar leagănul din lemn de cireș era pregătit cu o cuvertură moale.

— Noapte bună, Alexandra, spuse bătrânul, închizând ușa încet. Odihnește-te. Mâine e o nouă zi.

Singură în camera liniștită, Alexandra așeză bebelușul în leagăn și se întinse pe pat, epuizată fizic și emoțional. Nu mai dormise într-un pat adevărat de săptămâni, de când părinții ei o dăduseră afară.

„E prea frumos să fie adevărat,” își spuse ea. „Mâine dimineață voi afla ce vrea cu adevărat.” Dar, în ciuda suspiciunilor, adormi instantaneu, într-un somn adânc și fără vise.

Se trezi în zori, speriată, nerecunoscând locul. Micuța Maria dormea liniștită în leagăn. De dincolo de ușă veneau mirosuri de cafea proaspătă și pâine prăjită.

Alexandra se ridică, își aranjă hainele cât de bine putu și ieși din cameră. În bucătărie, Teodor, proaspăt bărbierit și îmbrăcat într-o cămașă curată, pregătea micul dejun.

— Bună dimineața, spuse el zâmbind. Ai dormit bine?

— Da, mulțumesc, răspunse ea, încă nesigură. Domnule Teodor, despre ieri…

Bătrânul ridică mâna, oprindu-i cuvintele.

— Mai întâi, mâncăm. Ai nevoie de energie pentru a-ți hrăni copilul.

Micul dejun fu simplu dar consistent – ouă, pâine prăjită, brânză și ceai. Alexandra mâncă cu poftă, abia atunci realizând cât de flămândă fusese.

După ce terminară, Teodor îi arătă o fotografie înrămată de pe perete. În ea, o femeie în vârstă, cu păr alb și ochi blânzi, ținea în brațe un bebeluș.

— Aceasta e Maria, soția mea, cu Matei, nepotul nostru, când s-a născut. Ioana trecea prin ce treci tu acum. Era speriată, singură, deși noi eram alături de ea. A vrut chiar să renunțe la facultate.

Alexandra privi fotografia, simțind o legătură ciudată cu femeia din imagine.

— Ce s-a întâmplat apoi?

— Am ajutat-o să termine studiile. Eu și Maria ne-am ocupat de Matei cât ea era la cursuri. A fost greu, dar a reușit. Azi, e medic respectat și o mamă extraordinară.

Teodor se așeză la masă, privind-o direct.

— Alexandra, am discutat cu Ioana aseară, după ce ai adormit. I-am povestit despre tine. Vrea să te cunoască – prin videocall, desigur, fiind în Canada. Și mi-a sugerat ceva, dar decizia îți aparține.

Alexandra se încordă.

— Ce anume?

— Poți rămâne aici, în camera aceea. Îți poți crește copilul și, când te simți pregătită, poți relua cursurile sau îți poți căuta un serviciu. Nu-ți cer nimic în schimb, decât poate puțină companie pentru un bătrân singur. Casa e mare, iar eu mă descurc greu cu toate treburile.

Alexandra rămase mută de uimire.

— Dar… de ce ați face asta? Nu mă cunoașteți.

Teodor zâmbi trist.

— Pentru că pot. Pentru că Maria ar fi făcut la fel. Și pentru că nimeni nu ar trebui să fie singur când trece prin ce treci tu.

Cu mâini tremurânde, Alexandra își acoperi fața, lăsând lacrimile să curgă liber pentru prima dată în multe săptămâni.

— Mulțumesc, reuși ea să spună printre suspine.

— Nu-mi mulțumi încă, răspunse bătrânul cu un zâmbet cald. Ai de crescut un copil, și asta nu-i sarcină ușoară. Dar nu vei fi singură.

Peste trei ani, în aceeași casă, o fetiță cu ochi strălucitori alerga prin living, urmărită de un bătrân care se prefăcea că nu poate ține pasul cu ea.

— Bunicule Teo, prinde-mă! striga micuța Maria, râzând cu hohote.

Alexandra, acum studentă în ultimul an la Asistență Socială, îi privea zâmbind. Pe peretele din spatele ei, lângă fotografia Mariei cu nepotul Matei, se afla acum o altă fotografie – Teodor, Alexandra și micuța Maria, toți trei zâmbind în fața unui tort aniversar.

Nu era familia pe care Alexandra și-o imaginase cândva. Era mult mai bună. O familie alcătuită nu din sânge, ci din bunătate, acceptare și a doua șansă pe care un străin i-o oferise într-o noapte când părul i se făcuse măciucă de frică și disperare.

Iar cutiuța cu bijuterii rămăsese neatinsă pe raftul din dormitorul ei. Nu avusese nevoie de ele. Primise ceva mult mai valoros – un cămin, o familie și speranța că, oricât de întunecată ar părea noaptea, dimineața va veni întotdeauna cu promisiunea unui nou început.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.