Grăbindu-se spre fermă, tractoristul a dat cheile casei sale unei CERȘETOARE

Grăbindu-se spre fermă, tractoristul a dat cheile casei sale unei CERȘETOARE ÎNGHEȚATE cu un copil mic. Iar când s-a întors din tură, a privit pe fereastră și A RĂMAS UIMIT…

Mihai s-a uitat în jur. Pentru a câta oară își promisese că ar trebui să facă curățenie, dar… Aceste gânduri îi veneau doar dimineața, când se pregătea de muncă, iar seara… Seara venea acasă cu o sticlă de „rachiu”, o băea repede și se prăbușea în somn.

Trăia în acest ritm deja de un an. Poate chiar mai mult. Exact din momentul în care Ana l-a părăsit și a plecat în oraș în căutarea unei vieți mai bune…

…În ziua aceea gerul era atât de puternic încât îți îngheța nasul. Din nou va trebui să se chinuie să-și pornească tractorul. De câte ori se certase cu șeful că paznicul nu încălzește garajul lor.

„Scuzați!” – A tresărit. Afară încă era întuneric și nu se aștepta deloc să audă o voce necunoscută la ora aceea, și încă în curtea lui. S-a întors brusc.

În fața lui stătea o femeie sau o fată, iar în spatele ei se ghemuia un copil. „Doamne, ce faceți aici la ora asta și pe un asemenea ger? Și încă cu un copil!” Silueta feminină a ridicat din umeri nesigur. „Așa s-a întâmplat. Ne puteți spune dacă se poate găsi un adăpost temporar la cineva? Ionuț e obosit. Doar că nu avem bani.” Mihai a încercat să-i vadă fața mai bine.

„Mergeți la mine acasă. Mă întorc după ora șase. În casă e cald, dacă vă e frig, puteți aprinde soba.”

De ce nu i-a venit niciun gând că sunt niște străini, că l-ar putea jefui. Ziua a trecut repede. Neliniștea a apărut spre seară, când din obișnuință a trecut pe la magazin, dar nu s-a oprit.

A luat nelipsita jumătate de litru, dar a adăugat și niște bomboane. Nu era sigur că oaspeții lui încă îl așteaptă. Poate s-au încălzit și au plecat mai departe.

În casă era lumină. Era atât de neobișnuit, atât de neobișnuit, încât Mihai a simțit un fel de rușine în piept. S-a apropiat cu grijă de fereastră și a privit în casă.

Fața lui Mihai s-a alungit de UIMIRE…

Casa lui, care de obicei era un dezastru, strălucea de curățenie. Mobila veche fusese ștearsă de praf, podelele măturate și spălate, iar pe masa din bucătărie era așezată o față de masă pe care nu o mai văzuse de ani buni. În mijlocul mesei se afla un vas cu supă aburindă.

Femeia, pe care acum o putea vedea mai bine la lumina lămpii, aranja niște farfurii. Era mai tânără decât crezuse inițial, probabil nu avea mai mult de treizeci de ani. Fața ei palidă părea obosită, dar avea o expresie blândă. Copilul, un băiețel de vreo cinci ani, stătea la masă, desenând concentrat pe o bucată de hârtie.

Mihai rămase nemișcat, incapabil să-și desprindă privirea de la scena domestică ce se desfășura în propria lui casă. Ceva din acea imagine – căldura, ordinea, prezența umană – îl emoționa într-un mod pe care nu-l mai simțise de când plecase Ana.

Când în sfârșit își reveni din uimire, bătu ușor la ușă. Femeia tresări, dar apoi zâmbi când îl recunoscu prin geam. Îi deschise ușa.

„Bună seara,” spuse ea cu o voce moale. „Sper că nu vă deranjează… Am făcut puțină ordine. Era cel mai puțin ce puteam face pentru bunătatea dumneavoastră.”

Mihai pășit înăuntru, simțindu-se ca un străin în propria casă. Mirosul de mâncare proaspăt gătită îi aminti cât de mult timp trecuse de când nu mai mâncase ceva care să nu fie încălzit la repezeală sau cumpărat de la magazinul din sat.

„Nu era nevoie…” începu el, dar cuvintele i se opriră în gât când văzu fețele de masă cusute de fosta lui soție, pe care le împachetase și le pusese într-un dulap după plecarea ei, acum aranjate frumos pe masa din bucătărie.

„Am găsit niște cartofi și ceapă în cămară,” continuă femeia, interpretând greșit expresia lui ca fiind una de îngrijorare. „Și puțină făină. Am făcut o supă și niște clătite. Nu am folosit multe provizii.”

„Nu, nu, e în regulă,” se grăbi Mihai să o asigure, ascunzând sticla de rachiu în spatele său. „Doar că… casa nu a mai arătat așa de mult timp.”

Copilul își ridică privirea din desenul său și îi zâmbi timid.

„El e Ionuț,” spuse femeia, observând privirea lui Mihai. „Iar eu sunt Ioana. Vă mulțumim foarte mult că ne-ați lăsat să stăm aici astăzi. Am încercat să batem la mai multe uși din sat, dar nimeni nu ne-a primit.”

Mihai se simți brusc stânjenit de simplitatea și sinceritatea mulțumirii ei. Se așeză la masă, lăsând sticla nedeschisă pe un raft.

„De unde veniți?” întrebă el, în timp ce Ioana îi punea o farfurie cu supă fierbinte în față.

Ioana ezită înainte de a răspunde, ocupându-se cu aranjarea tacâmurilor.

„De departe,” spuse ea în cele din urmă. „Am plecat din oraș după ce… după niște probleme. Credeam că vom găsi de lucru în satele de pe aici.”

Mihai observă că evita să dea detalii, dar nu insistă. Fiecare om avea dreptul la secretele sale.

„Și unde vă îndreptați?”

„Nu știm încă,” răspunse Ioana, așezându-se și ea la masă. „Sperăm să găsim un loc unde să putem începe o viață nouă.”

Mihai gustă din supă și fu surprins de cât de bună era. Nu mai mâncase o mâncare atât de gustoasă de când plecase Ana. Se simți brusc rușinat de dezordinea în care trăise și de sticlele goale pe care Ioana probabil le găsise și le aruncase.

„Puteți rămâne aici câteva zile,” se auzi spunând, spre propria sa surprindere. „Până găsiți ceva. Iarna e grea pe aici.”

Ochii Ioanei se umplură de lacrimi neașteptate.

„Sunteți foarte bun,” spuse ea încet. „Dar nu vrem să deranjăm.”

„Nu deranjați,” răspunse Mihai, surprins de propria sa hotărâre. „Casa e mare și… și oricum e prea liniște aici.”

După cină, Mihai se oferi să doarmă pe canapeaua din camera mică, lăsându-le dormitorul. Când se culcă în acea seară, pentru prima dată în luni de zile nu simți nevoia să bea până adoarme. În schimb, ascultă sunetele liniștite ale altor persoane în casă – pași ușori, apa curgând, șoapte blânde. Sunete care umpleau golul ce îl înconjurase atât de mult timp.

În zilele următoare, se stabili un fel de rutină. Mihai pleca dimineața la fermă, iar când se întorcea, găsea casa curată și o masă caldă așteptându-l. Ioana găsise de lucru ajutând bătrânele din sat la treburi casnice, iar Ionuț se împrietenise cu copiii din vecini.

Într-o seară, după aproape două săptămâni, când Ionuț adormise deja, Mihai și Ioana stăteau la masă, bând ceai.

„Trebuie să-ți spun ceva,” începu Ioana, cu o voce serioasă. „Despre motivul pentru care am plecat din oraș.”

Mihai își ridică privirea, observând expresia îngrijorată de pe fața ei.

„Nu trebuie să-mi explici nimic dacă nu vrei,” spuse el blând.

„Ba da, trebuie să știi,” insistă ea. „Pentru că am început să… să mă simt ca acasă aici. Și nu e corect față de tine să nu știi adevărul.”

Ioana își strânse mâinile în jurul cănii de ceai și începu să vorbească cu voce scăzută.

„Am fost căsătorită cu un bărbat care la început părea bun. Dar după ce s-a născut Ionuț, s-a schimbat. A început să bea și să… să ne lovească.” Vocea ei tremură ușor. „Am răbdat ani de zile, sperând că se va schimba. Dar într-o seară, era atât de beat și de furios… M-am temut pentru viața lui Ionuț. Așa că am luat puținii bani pe care îi aveam ascunși și am fugit.”

Mihai simți un nod în gât. Înțelegea mai bine decât credea ea suferința cauzată de alcool și singurătate.

„De atunci, ne ascundem,” continuă Ioana. „El are prieteni la poliție în oraș… M-a amenințat că dacă voi pleca vreodată, mă va găsi și va lua copilul. Am crezut că într-un sat mic, departe, vom fi în siguranță.”

Mihai întinse mâna și o acoperi pe a ei.

„Aici sunteți în siguranță,” spuse el cu o convingere care îl surprinse. „Nimeni nu vă va face rău cât timp sunt eu aici.”

Lacrimile începură să curgă pe obrajii Ioanei.

„Mulțumesc,” șopti ea. „Nu știi cât de mult înseamnă asta pentru noi.”

În acea noapte, Mihai stătu mult timp treaz, gândindu-se la povestea Ioanei. Se gândi la propria lui viață, la cum se lăsase copleșit de autocompătimire și băutură după plecarea Anei. Realiză că avea o șansă să facă ceva bun, să ajute pe cineva care avea cu adevărat nevoie de ajutor.

A doua zi dimineață, Mihai se trezi devreme și se duse la primărie înainte de a merge la fermă. Vorbi cu primarul despre posibilitatea de a o angaja oficial pe Ioana la cantina școlii, care avea nevoie de o bucătăreasă. Primarul, care auzise deja zvonuri despre „noua familie” a lui Mihai, fu de acord să-i dea o șansă.

Când se întoarse acasă și îi spuse Ioanei vestea cea bună, aceasta începu să plângă de bucurie.

„Nu știu cum să-ți mulțumesc,” spuse ea printre lacrimi. „Ai făcut atât de mult pentru noi.”

„Nu,” răspunse Mihai, zâmbind. „Voi ați făcut mult mai mult pentru mine. Mi-ați readus viața în casă.”

În săptămânile care urmară, Ioana începu să lucreze la școală, iar Ionuț fu înscris la grădiniță. Mihai redescoperi bucuria de a reveni acasă seara, de a avea pe cineva cu care să împărtășească gândurile și speranțele. Sticlele de rachiu dispăruseră complet din casa lui.

Într-o seară de primăvară, când stăteau pe banca din fața casei privind stelele, Mihai îi luă mâna Ioanei în mâna lui.

„Știi,” spuse el încet, „niciodată nu mi-am imaginat că oferind adăpost unor străini într-o zi geroasă de iarnă, îmi voi găsi din nou fericirea.”

Ioana îi strânse mâna, zâmbind în întuneric.

„Iar eu nu mi-am imaginat niciodată că, fugind de un om rău, voi găsi unul atât de bun.”

Ionuț ieși din casă și se așeză între ei, sprijinindu-și capul de umărul lui Mihai. Pentru prima dată după mult timp, Mihai simți că avea din nou o familie. Și realiză că uneori, cele mai simple gesturi de bunătate pot schimba nu doar viața celor pe care îi ajuți, ci și propria ta viață.

Stelele străluceau deasupra lor, martore tăcute ale unei noi începuturi născute dintr-un gest de omenie într-o zi geroasă de iarnă. În acea seară, în liniștea satului, trei suflete singure găsiseră, în sfârșit, un loc pe care să-l numească acasă.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.