Grăsuța, ca să nu fie batjocorită, l-a spălat și l-a curățat pe un om al străzii, apoi l-a adus la petrecere ca pe cavalerul ei.

Această frază a provocat o explozie de râs zgomotos. Tania a închis ochii, dorindu-și să dispară în neant, doar ca să nu mai audă batjocura și să nu vadă fețele răutăcioase. Nu putea explica faptul că bugetul ei și al mamei sale le permitea să se hrănească doar cu produse semipreparate ieftine, iar predispoziția ei spre îngrășare nu era deloc compatibilă cu un program de masă haotic, când mănânci dimineața, noaptea și pe fugă.

Desigur, Tania ar fi trebuit să facă sport sau să își schimbe rutina zilnică, dar era nevoită să muncească pentru a respecta promisiunea făcută tatălui ei. Trebuia să își termine studiile și să nu-și lase mama singură.

Învățătura îi venea greu. Pensia mizeră a mamei, sesiunile continue, lipsa cronică de somn din cauza turelor de noapte… Altă fată, în locul ei, ar fi slăbit, dar Tania, dimpotrivă, se rotunjise și mai mult.

Ascultă cu atenție. Se părea că toți plecaseră. Putea să iasă afară. Dar, deschizând ușa, s-a trezit din nou față în față cu chelnerii.

— Tania, tocmai la tine veneam, — au spus aceștia.

Tania s-a încordat. De la ei nu se putea aștepta la nimic bun.

— De ce?

S-au privit între ei, iar Tania a înțeles că o așteaptă din nou ironii. Atunci și-a amintit de cuvintele tatălui ei: „Ești cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă. Chiar dacă doare, luptă. În ciuda a tot. Zâmbește și luptă.”

— Ei bine, întrebați, — a spus Tania.

— Tania, mâine avem o petrecere după schimbul de lucru. Putem închide mai devreme? Toți vin cu perechea lor. Tu vii? Deși… Tu nu ai cu cine. Adevărat, cine ar vrea să se întâlnească cu un butoi ca tine?

Râsul a acoperit totul în jur. A apărut șeful.

— Ce-i cu circul ăsta? De râsetele voastre cad clienții de pe scaune! La sală! Imediat!

Tinerii au fugit, iar Tania a ieșit în grabă afară. Avea câteva minute să își tragă sufletul. A încercat să se liniștească, dar, dintr-odată, a izbucnit în plâns. Nu avea, într-adevăr, un iubit, și poate că toți aveau dreptate. Era grasă, o ratată, și nimeni nu avea nevoie de ea.

„Trebuie să fac ceva, — și-a spus Tania. — Să renunț complet la mâncare? Sau să merg la medic? Dar ce-mi va spune? Regim, alimentație sănătoasă… Și de unde să iau bani?”

— Ah, tată, ce să fac? Dacă mâine nu mă prezint cu un iubit, mă vor batjocori.

Tania tresări. Cineva tuși în tufișuri. Afară se înserase, și nici nu îi trecuse prin minte că cineva ar putea fi în întunericul din spatele restaurantului. A făcut un pas înapoi și a simțit cum o cuprinde neliniștea.

— Îmi pare rău dacă te-am speriat, — spuse un bărbat de vreo treizeci de ani. — N-am vrut. Nu pot suporta să văd o femeie plângând. Te pot ajuta cu ceva?

Tania oftă:

— Nu. Și oricum, cum ai putea să mă ajuți? Scuză-mă, dar arăți de parcă tu ai mai multă nevoie de ajutor decât mine.

Bărbatul a arătat spre bancă.

— Îmi permiți să mă așez?

S-a așezat, a tăcut puțin, apoi s-a întors spre ea și a început să vorbească.

— Știi, am înțeles demult că lacrimile nu rezolvă problemele, doar complică viața. Acum un an m-am trezit fără să-mi amintesc nimic. Da, am plâns de frică. Dar apoi mi-am dat seama că lacrimile nu vor schimba nimic. Am trăit cumva înainte. Probabil, dacă m-am trezit într-un subsol, acolo îmi era locul. Am rătăcit pe străzi, aproape că mă rugam de oameni să mă recunoască, dar nimeni nu m-a recunoscut. Am tras concluzia că nu am pe nimeni. Am încercat să-mi refac actele, dar la poliție m-au tratat urât. Înțeleg că nimeni nu vrea să aibă de-a face cu oamenii străzii. Acum nu mai sunt nimic.

— Un om invizibil, — spuse Tania, întorcându-se spre el.

— Ciudat e că îmi amintesc cum să vorbesc, cum să mănânc, dar nu-mi amintesc cine sunt.

Atunci Taniei îi veni o idee:

— Cum te cheamă?

— Nu ai fost atentă? Nu-mi amintesc. Poți să-mi spui cum vrei.

— Știi, eu sunt Tania. Poate mă poți ajuta?

Tania i-a povestit lui Anton planul său. L-a numit așa pentru că așa îl chema pe tatăl ei.

Anton a reflectat:

— E o aventură. Îmi place… Dar cum? Sunt atât de prost îmbrăcat, încât locul meu e la groapa de gunoi, nu într-un restaurant.

— Nu contează. O cunoști pe mama mea? O să te aranjeze așa bine, că nici tu nu te vei recunoaște, — zâmbi Tania.

— Ești norocoasă. Dar tatăl tău…

— Nu mai este de mult. Îmi amintești de el. Spunea că trebuie să luptăm. Dacă nu vrei, înțeleg. Dar, în locul tău, aș lupta. Așa că vreau să lupt și îți propun și ție să faci același lucru.

— Mama ta mă va accepta?

— Da. E extraordinară. Vino la noi. Îți scriu adresa…

— Spune-mi-o, o rețin. Nu știu cine am fost, dar rețin totul instantaneu.

Tania s-a întors la muncă. Știa că trișează, dar spera ca planul ei să funcționeze și să fie lăsată în pace.

Seara, când a ajuns acasă, i-a povestit mamei totul. Mama i-a spus:

— Tania, ești adultă. Te sprijin. Sper să meargă. Dar… Sigur nu e vreun infractor?

Tania a sărutat-o:

— Sper că nu, pare un om bun. Doar că n-a avut noroc. Ești cea mai bună!

— Da… Cel mai bun sprijin.

Anton a ajuns la timp. A ezitat puțin la ușă, apoi s-a descălțat și a pășit desculț pe podeaua imaculată. Tania zâmbi:

— Totul e în regulă. Ai venit! Asta e cel mai important, restul se rezolvă.

În ziua petrecerii, toate privirile erau ațintite asupra Taniei. Dar nimeni nu spunea nimic. Toți așteptau să se facă de râs. Anton s-a apropiat de ea, elegant, sigur pe sine.

— Arăți minunat, Tania. Mă bucur că suntem împreună.

În ochii tuturor se citea șocul. Apoi, un om din mulțime murmură:

— Nu e Anton. E Dmitri Stupin. A dispărut acum câțiva ani… Fiul unei familii extrem de bogate.

Tania s-a prăbușit pe scaun.

A doua zi, Anton i-a bătut la ușă.

— Ai fugit. Dar mi-ai promis că te măriți cu mine.

— Glumești?

— Nu. Te iubesc.

— Dar eu sunt… plinuță.

— Atunci vei ocupa mai mult loc în inima mea.

Ea a izbucnit în lacrimi și s-a aruncat în brațele lui.

Câteva luni mai târziu, s-au căsătorit.