Bărbatul, în furia gerului, și-a alungat tânăra soție din casă. Iar ea doar i-a mulțumit.

Haina subțire — asta era tot ce avea Liuba pe ea. Zăpada o ardea de frig, ca un cocon care îi îngheța instantaneu corpul. „O să mor”, s-a gândit ea.

Îi era atât de somn. Liuba a închis ochii și și-a luat rămas bun de la mama ei, în gând. Ce păcat că era atât de departe…

„Mamă, iartă-mă și rămâi cu bine”, se gândea Liuba. Gândurile îi erau confuze. Nici măcar nu a încercat să se ridice și să fugă.

Să fugă departe de monstrul care îi rupsese mâna și o aruncase afară în ger, goală și complet lipsită de putere să se mai lupte. Acel monstru era soțul ei, Artur.

Liuba înțelegea că acesta era sfârșitul. Că nimeni nu o va salva din această furtună de zăpadă. Era târziu, iar casa lor era izolată, departe de vecini. Puțini ar fi ieșit pe afară în astfel de ger. Ea chiar i-a mulțumit mental soțului ei. Să fie așa. Să moară, să înghețe. Să se termine odată! Cât mai putea să îndure bătăile și umilirile…

Totul începuse cu câteva luni în urmă, când fratele mai mic al lui Artur, Stas, venise în vizită. Tocmai se întorsese din armată și hotărâse să stea o vreme la fratele său mai mare.

La început, totul părea bine. Dar într-o zi, când Artur s-a întors de la serviciu și a văzut-o pe Liuba și Stas vorbind veseli în bucătărie, s-a înfuriat brusc.

— Du-te în cameră, — a împins-o pe Liuba afară din bucătărie, deși ea nu terminase de gătit cina.

Cu fratele său, Artur a vorbit pe un ton ridicat, iar apoi Stas și-a făcut bagajele și a plecat. Stas s-a supărat pe fratele său și a încetat să mai vorbească cu el.

După aceea, Artur a început să se comporte ciudat. Se agăța de orice fleac, o acuza pe Liuba că zâmbea altor bărbați. Într-o zi, a acuzat-o că a încercat să seducă meșterul care reparase frigiderul. „Bine că m-am întors la timp”, spusese el.

Toți bărbații din jur au devenit suspecti. Ceea ce îi spunea Artur lui Liuba era atât de îngrozitor și de necrezut, încât ea rămânea pur și simplu fără cuvinte, șocată de irealitatea situației.

Apoi, lucrurile au devenit și mai rele. Artur a început să o bată. Liuba s-a dus la miliție, chiar a scris o plângere.

Dar, în primul rând, Artur o lovea atât de „profesional”, încât nu lăsa urme. Și, în al doilea rând, în timpul discuției cu milițianul, Artur părea cel mai cuminte om. Zâmbea, vorbea politicos și chiar blând. Milițianul a decis că Liuba avea ceva la cap, dacă spunea astfel de lucruri despre un bărbat atât de cumsecade.

Liuba a încercat să fugă. A făcut câteva tentative. Dar de fiecare dată, Artur o găsea, o intercepta la gară sau la stația de autobuz. O aducea acasă și o pedepsea crunt. Astăzi, el venise acasă beat, ceea ce era foarte rar. Nu-i plăcea alcoolul și se considera un sportiv. Dar, probabil, se întâmplase ceva neobișnuit, ceva care îl scosese din sărite.

La început, a încolăcit-o brutal pe Liuba și a tras-o în dormitor. Apoi a băut o jumătate de sticlă de votcă dintr-o înghițitură și a început s-o bată.

Nu fusese niciodată atât de crud și de nemilos. Liuba a înțeles subconștient — astăzi era sfârșitul. Artur o va omorî pur și simplu.

Și acum, adormind încet în zăpadă, îi mulțumea mental. Că moartea nu va fi atât de dureroasă… Și că nu va mai trebui să sufere.

Savelei Alexeevici mergea cu calul său în afara satului, unde se aflau stogurile de fân și paie ale colhozului.

— Ei, Ksenia, ce femeie încăpățânată, spune-mi tu, — vorbea el singur. — Îți spun, dimineața o să aduc, dimineața. Nu le va fi nimic porcilor tale. Vor dormi și pe paia cea veche. Nu, „du-te” și „du-te”! Mi-a tăiat urechile. De parcă afară e vară.

Savelei își mâna calul, sania trosnea pe zăpadă, iar câinele Atos alerga alături.

Deodată, câinele s-a repezit către un morman de zăpadă nu departe de drum și a început să latre tare.

— Ce e acolo? O pisică din nou? Vino aici, destul cu lătratul, — l-a chemat stăpânul, dar animalul nu se calma. Atos lătra și mai tare, agitat, și cu totul îl chema pe Savelei la el.

— Ce găsire, — s-a încruntat Savelei Alexeevici. — Cine te-a lăsat așa? Acasă trebuie să mergi, dragă. Ești înghețată…

— Nu pot să merg acasă, unchule, — a șoptit Liuba.

— Ah, tu… Am înțeles, am înțeles. Acum, acum, dragă.

Și-a scos cojocul, a înfășurat-o pe femeia înghețată și a gonit calul înapoi spre casă.

— Bătrâno, nenorocire! — Savelei a dus-o pe Liuba, înfășurată în cojoc, în casă. — Uite, am găsit-o, zăcea în zăpadă. Gândește-te… Ce se întâmplă… Dă-i cu ceva, și eu o să fac baia repede. O să o încălzim. Altfel, vai, o să se îmbolnăvească…

Când, după câteva zile, milițianul a venit la Liuba în spital să o interogheze despre ce se întâmplase, abia a putut să creadă că Artur făcuse asta.

— Uau, și arăta atât de cumsecade…

Artur a fost condamnat, a primit o pedeapsă cu închisoarea. Liuba trăia acum singură în casă. Dar ea înțelegea că, mai devreme sau mai târziu, Artur se va întoarce și totul s-ar putea repeta. Iar ea nu va mai supraviețui. Trebuia să plece de acolo. Să-și caute alt loc de viață.

Un întâmplare a ajutat-o. În vacanță, o vecină, Vera, venise de pe Nord. I-a povestit lui Liuba că acolo erau foarte necesare mâini de lucru. Orice profesie era apreciată. Și dacă nu vrei să lucrezi în domeniul tău, poți fi bucătar. Vera a convins-o. Și Liuba a plecat cu ea.

Pe Nord, i-a plăcut foarte mult. Deși era frig, se putea trăi. Era chiar interesant.

După un timp, Liuba l-a cunoscut pe Ivan. El trăia și lucra acolo de câțiva ani, avea chiar și un apartament mic.

Au format o familie și au început să trăiască armonios și vesel. Nu ca înainte, cu primul ei soț. Și putea fi numită viața aia?

Liuba și Ivan au avut o fiică. Într-o zi, se plimbau cu căruciorul prin parc, când, ca o fantomă din trecut, Artur a apărut în fața lor. El ieșise din închisoare și venise s-o caute pe Liuba. Vroia s-o ia înapoi și să continue s-o tortureze ca înainte.

Artur stătea furios, strângând pumnii, iar maxilarele îi tresăltau. Ivan era pe punctul de a-i spune câteva cuvinte, să-l avertizeze să plece, pentru că poliția era aproape. Dar Liuba l-a întrerupt.

— Ai venit degeaba, nimeni nu te aștepta aici. Și nimeni nu te mai teme. Eu, cu siguranță, nu! Știu acum că există pedeapsă pentru tine, dacă mai încerci ceva. Și încă ceva… Îți mulțumesc că m-ai aruncat atunci în zăpadă, și nu m-ai ucis în casă. Datorită ție, acum trăiesc o viață adevărată. Și acum știu ce înseamnă iubirea adevărată. Sper să nu ne mai vedem niciodată!

Liuba l-a luat mândră pe Ivan de braț și a plecat în direcția opusă — spre viața ei nouă. Pentru totdeauna.