Când eu și soția mea am vizitat un orfelinat pentru a adopta, nu ne-am așteptat să întâlnim o fetiță care arăta exact ca fiica noastră de acasă. Șocul s-a adâncit când am descoperit adevărul de neimaginat.

Când eu și soția mea am vizitat un orfelinat pentru a adopta, nu ne-am așteptat să întâlnim o fetiță care arăta exact ca fiica noastră de acasă. Șocul s-a adâncit când am descoperit adevărul de neimaginat.

„Emily, ești gata? Mama mea va avea grijă de Sophia, așa că avem ziua doar pentru noi.” Îmi legam șireturile când soția mea a coborât scările. Părea nervoasă, netezindu-și blugii de parcă ar fi avut cute invizibile.

„Cred că da, David,” a spus ea încet, cu o voce marcată de nesiguranță. „Doar… sper că facem ce trebuie. Ce facem dacă copilul nu se conectează cu noi?”

M-am apropiat și i-am luat mâinile. „Am discutat despre asta luni de zile. Ai citit toate cărțile posibile. Suntem cât de pregătiți putem fi. În plus, niciun copil nu poate rezista clătitelor tale.”

Emily a râs ușor, obrajii ei îmbujorându-se. „Mulțumesc pentru încredere.”

Sophia, fiica mea de cinci ani din prima mea căsătorie, a scos capul din sufragerie. „Pot să am clătite mâine, mami?”

Fața lui Emily s-a înmuiat. „Desigur, draga mea.” A zâmbit, dar în ochii ei s-a văzut o licărire de tristețe. Știam că o iubea pe Sophia ca pe propria fiică, dar știam și că își dorea un alt copil care să o numească „mami” de la început.

Pe drumul spre adăpost, în mașină era o atmosferă încărcată de anticipație. Emily privea pe geam, răsucindu-și verigheta.

„Ești bine?” am întrebat.

„Doar îmi este frică,” a mărturisit. „Ce facem dacă nu găsim un copil care să simțim că este… al nostru?”

I-am strâns mâna. „Vom găsi. Așa cum spui tu mereu – dragostea găsește o cale.”

Când am ajuns, directoarea adăpostului ne-a întâmpinat călduros. Doamna Graham era o femeie mai în vârstă, cu părul argintiu și ochi blânzi. „Bine ați venit. Sunt atât de bucuroasă că sunteți aici.”

Emily a dat din cap, afișând un zâmbet mic și politicos. „Mulțumim, doamnă Graham. Suntem entuziasmați și… puțin nervoși.”

„Este normal,” a spus doamna Graham încurajator. „De ce nu începem cu o discuție scurtă în biroul meu?”

În biroul ei confortabil, înconjurată de fotografii cu familii fericite, ne-am explicat așteptările. „Suntem deschiși la orice,” am spus. „Vrem doar să simțim o conexiune.”

Doamna Graham a dat din cap. „Înțeleg. Permiteți-mi să vă arăt camera de joacă. Fiecare copil este unic, și cred că veți simți conexiunea când va fi momentul potrivit.”

Camera de joacă era plină de râsete. Copiii alergau, desenau și se jucau jocuri. Fața lui Emily s-a luminat când a văzut un băiețel construind un turn din blocuri.

„Bună!” a spus ea, aplecându-se lângă el. „Este un turn înalt. Cum te numești?”

Băiatul a zâmbit. „Eli. Nu-l dărâma!”

„Nici nu m-aș gândi,” a spus Emily râzând.

Eu discutam cu o fată care desena pe o tablă. „Ce faci acolo?”

„Un unicorn,” a spus ea cu încredere. „Ești mare. Ești un tătic?”

„Sunt,” am spus. „Îți plac tații?”

„Sunt OK,” a spus ea ridicând din umeri.

Emily mi-a prins privirea din cealaltă parte a camerei, expresia ei o combinație de bucurie și confuzie. Știam că simțea același lucru ca și mine. Cum am putea alege pe cineva?

Am simțit o bătaie ușoară pe umăr și m-am întors. În fața mea era o fetiță de vreo cinci ani, cu ochi mari și curioși.

„Ești noul meu tătic?” a întrebat ea, cu o voce blândă dar încrezătoare.

Inima mea s-a oprit. Arăta exact ca Sophia – același păr șaten, aceleași obraji rotunzi, aceleași gropițe adânci când zâmbea.

„Uh, eu…” Vocea mea s-a blocat.

Fetița și-a înclinat capul, studiindu-mă cu o expresie de așteptare inocentă, ca și cum știa deja răspunsul. Apoi, ca și cum ar fi vrut să confirme ceva, și-a întins mâna.

Atunci am văzut-o – o mică pată în formă de semilună pe încheietură. Inima mi-a luat-o la goană. Sophia avea exact aceeași pată de naștere, în același loc.

„Emily,” am șoptit, întorcându-mă spre soția mea, care stătea la câțiva pași distanță. Ținea de marginea unei mese, fața ei palidă. „Uită-te la încheietura ei.”

Emily s-a apropiat, ochii ei mari. „David… ea…”

Fetița a zâmbit timid. „Îți plac puzzle-urile?” a întrebat ea, arătând o piesă. „Sunt foarte bună la ele.”

Am îngenuncheat, genunchii abia ținându-mă, mintea mea învârtindu-se. „Cum te cheamă?” am reușit să întreb, vocea tremurându-mi.

„Angel,” a spus ea, cu o voce veselă. „Doamna de aici a spus că mi se potrivește.”

Angel. Pieptul mi s-a strâns. Numele ăsta. M-a lovit ca un fulger. Angel era numele pe care fosta mea soție, Lisa, îl dorise dacă am mai fi avut o fiică.

Am sărit în picioare, mintea mea clocotind. Amintiri de acum patru ani mi-au invadat gândurile. „David, trebuie să îți spun ceva…”