Adevărul Despre Fântâna Tămăduirii Care VINDECĂ Orice Boală. Se Află În România Și Are Puteri Miraculoase Mai Ales Asupra Celor Bolnavi

La mai puţin de 20 de km distanta de oraşul Buzău, pe marginea drumului care duce catre localitatea Smeeni, in inima Bărăganului se află o biserică despre care puţini ştiu că indică locul care până nu demult aduna mii de pelerini în căutarea miracolului vindecării. Cunoscut ca izvorul tămăduitor de la Smeeni, fenomenul mistic a fost ponderat de autoritățile din perioada interbelică, apoi de comuniști. A fost redescoperit imediat după Revoluția din ‘89, însă nu pentru mult timp.

În fiecare an, în prima vineri după Paște, când Biserica Ortodoxă sărbătorește Izvorul Tămăduirii, sute de creştini din zona Bărăganului buzoian se strâng în jurul bisericii de lângă Fântâna Tămăduirii din Smeeni, pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma mică

Oamenii, în mare parte vârstnici, vin dotaţi cu sticle si bidoane din plastic pentru a duce acasă apa sfinţită de la izvorul despre care ştiu că vindecă boli.

”Ne rugăm pentru sănătate şi pentru binele casei. În fiecare an venim şi mereu ne-am simţit bine. Aici este izvorul sfânt care aduce sănătate. Au fost oameni chiori care se vindecau. Şi eu sunt bolnav şi de aceea vin. Dacă e credinţă te vindeci”, declara un bătrân din zonă.

Acesta este unul dintre cei care veneau la izvorul vindecător şi în urmă cu peste două decenii, când mii de oameni se îmbrânceau ca să prindă o picătură din apa miraculoasă. În anii ‘90, vestea că apa din acest izvor poate vindeca orice boală s-a răspândit în întreaga ţară, iar locul a fost asaltat de mii de pelerini. Ulterior, cu banii strânşi din donaţiile credincioşilor, aici s-a ridicat biserica şi s-a amenajat un loc de popas.

Bătrânii satului spun că în urmă cu zeci de ani, aici a existat doar un loc împrejmuit în jurul unui tub de fântână, iar apa de aici vindeca numeroase boli grave. Despre izvor, presa naţională scria în 1926 că poate vindeca orice boală.

Totul ar fi pornit de la o legendă conform căreia un tânăr orb, ce se îndrepta cu tatăl sau către oraş, a căpătat vederea atunci când s-a oprit în acest loc şi s-a spălat pe faţă cu această apă. I-a spus tatălui său că poate vedea lumina zilei, iar din acel moment s-a răspândit vestea că izvorul de la Smeeni este unul care face minuni.

Ştirea despre izvorul miraculos de la Smeeni, cum titrau ziarele din 1926, a ajuns în toate colţurile ţării, iar la scurt timp localitatea s-a transformat în loc de pelerinaj pentru oameni bolnavi sau pentru rudele unor oameni răpuşi de suferinţe şi care sperau în rolul divin al apei.

Fenomenul creştea rapid în intensitate, ajungând ca mulţi dintre pelerini să creadă că până şi noroiul din balta formată lângă izvor are proprietăţi miraculoase. Se ungeau cu mâl sau chiar dormeau pe jos, în mocirlă, în speranţa că se pot vindeca mai repede de afecţiunile care îi chinuiau. Unii localnici au dezvoltat rapid mici afaceri cu “licoarea miraculoasă”, vândută de multe ori mai scump chiar decât o sticlă de vin celebră atunci.

Mărturii ale unor oameni convinşi de puterea miraculoasă a apei de la Smeeni au fost culese şi publicate de Marcela Ghiulbenghian, preşedintele Fundatiei Tezaurul Sacru al Religiilor, pe propriul blog:

“Fratele meu Petrică Hornet s-a spălat cu apa de la fântână şi vreo lună şi ceva n-a mai pus ochelarii la ochi. Şi de atunci foarte puţin, când citeşte ziarul sau are alte treburi mai migăloase, unde e nevoie să vezi bine”, povestea Manolache Hornet.

Tot Moş Manolache îşi aminteşte de marile pelegrinaje de dinainte de război, ca şi slujbele care se făceau la fântână. ”Era prin ’36. Mergeam cu Damian al lui Pocris să ducem caii la cireadă. Când am ajuns la fântână, un sobor de vreo şapte preoţi făceau slujbă mare. Toată suflarea se adunase. Era o rugă de ploaie pentru că seceta pârjolise totul. N-am ajuns bine acasă şi a început să toarne cu galeata”.

Confruntate cu un risc enorm de izbucnire a unor epidemii, autorităţile vremii s-au văzut nevoite să închidă zona, după numai câteva luni de la debutul fenomenului. Presa a ajutat şi ea, vorbind despre fântâna tămăduirii ca despre “o pepinieră a bolilor contagioase”.

„Fântâna de la Smeeni este un caz izolat din domeniul patologiei sociale şi evidenţiază satisfăcător misticismul arhaic, ce nici cultura nu a putut să-l extirpeze (…) Efectele de autosugestie au fost câteva şi au fost de ajuns ca cei mai ironici specialişti să cedeze în faţa enigmei. Fântâna de la Smeeni ameninţă să aducă o revoluţiune în domeniul moral, o redeşteptare spre datorie a clerului atras cam mult spre cele lumeşti. Iată însă că un control mai serios a dus la o surprinzătoare contestare a efectelor miraculoase de la Smeeni.”, scriau la 21 octombrie 1927 ziariştii gazetei „Vocea Buzăului”.

Pentru comunişti, fântâna cu apă tămăduitoare nu a existat însă nimic nu a putut şterge din memoria colectivă, preţ de aproape jumătate de secol, imaginea sutelor de pelerini atraşi din toată ţara de izvorul tămăduitor. După Revoluţie, localnicii au ridicat în acel loc o biserică iar în imediata vecinătate a fost amenajată o cişmea unde curge apa considerată de unii şi acum ca fiind binefăcătoare.

“În această zonă, se spune că ar fi o tradiţie veche încă de la 1860, despre care localnicii încă mai povestesc. Acele vindecări au fost consemnate şi în presa vremii, dar autorităţile au încercat să le închidă gura oamenilor, pentru a combate misticismul. Izvorul a fost astupat şi uitat până după Revoluţie, când localnicii şi-au dezgropat moştenirea, căutând să ducă mai departe preţuirea acestui loc”, explica în urmă cu mai mulţi ani, pentru ziarul Adevărul, preşedintele Fundaţiei “Izvorul Tămăduirii din Smeeni”, protopop Ioan Dumitran.

La începutul anilor ’90, vestea s-a răspândit din nou iar în scurt timp locul s-a umplut de pelerini. Mulţi oameni cu probleme de vedere se ungeau cu apa binefăcătoare în speranţa că se vindecă însă efectul era invers, în anumite cazuri. După ce se dădeau cu nămol pe ochi, pe răni sau operaţii, ajungeau la spital din cauza plăgilor infectate.

RENESTEREA FANTANII

Era o dimineata de inceput de martie. Primavara se apropia cu pasi repezi. Sfarsitul de an trezise noi sperante in sufletele tuturor romanilor. Revolutia din decembrie promisese oamenilor mult asteptata libertate si odata cu ea slobozirea credintei. La Smeeni, copiii, tinerii sau batranii mergeau fara frica la biserica.

Intr-o casa nu prea bogata de la margine de sat, o femeie sarmana isi traia viata dupa o zi pe alta. In aceea noapte de martie a avut un vis. Maica Domnului inconjurata de toi sfintii impartea daruri multimii adunate in jurul sau. Fiecaruia dupa viata si credinta sa. Anisoarei Tudose i-a spus aratandu-i cu mana spre nord: “ Iti gasesti vindecarea in a treia saptamana. Sa iei apa din fantana Domnului, sa bei si sa te speli cu ea” De cum s-a sculat, batrana a rememorat visul, etapa cu etapa. La cativa kilometri de casa se afla un izvor tamaduitor, acum uitat de toti.

Batrana avusese mai intai o gajaiala, dupa care isi pierduse graiul. Isi chema baietii si vecinii cu un fluier pe care il purta permanent la ea. Mos Vasile isi aminteste ca a zarit-o mergand la locul cu pricina. Batranii satului nu s-au mirat deloc de aceasta intamplare. Lucruri mult mai grozave vazusera si auzisera ei. S-au dus la parintele paroh Constantin Isbasoiu, cel care le vorbise in biserica despre recunoasterea credintei strabune. Abia acum s-au dumirit ei. Fantana tamaduirii putea sa devina fara oprelisti un bun al tuturor. Oamenii buni si batrani, noua la numar, s-au legat intr-un comitet. Sarcina lor nu era deloc simpla. Curatirea fantanii, intretinerea si amenajarea ei. Deja se auzise in toata tara si lumea o luase cu asalt.

O batrana din Gheraseni (sat invecinat cu Smeeni) ramasese oarba de ani buni. De nenumarate ori si-a rugat fiul sa o duca la fantana. Luat cu treburile, baiatul o tot amana. A apelat la un vecin care avea drum intracolo. Dupa trei slujbe a intrat pe poarta casei uimita de cele ce vedea ” Doamne, vad”, a exclamat. Apoi” Ioane, frumoasa casa ti-ai durat!”. “ Si susurul asta al tau nu stiam ca-i asa mandru!” Copii au ramas inmarmuriti. Batrana nu vedea de mai bine de 10 ani. A murit cand mergea pe 90 de ani, dar a murit cu vaz.

Anii dinainte de al doilea mare razboi au lasat in mintea batranilor multe imagini inca vii. In 1924, isi aminteste Teodor C. Radu, cantaret la parohia din Smeeni, aveam cativa ani si m-am imbolnavit de varsat. M-a luat mama pe brate si m-a dus la fantana. Era sarbatoare si venise lume din toata tara. Mama a vrut sa ma spele chiar acolo, dar un om bine imbracat i-a spus ca apa trebuie intai incalzita si pe urma sa ma spele. Apoi mama a luat apa acasa, a incalzit-o putin, m-a spalat de cateva ori, dupa care m-a infasurat intr-un cearsaf. M-am vindecat si nu mi-a ramas nici un semn, cu toate ca aveam varsat mare.

Acelasi Tudor C. Radu vorbeste de larga recunoastere a fantanii inainte de razboi. In 1944, la Budapesta aflandu-se ca vine de prin partile Buzaului a fost intrebat de fantana miraculoasa din Smeeni. Prin intermediul unui ceferist roman casatorit in Ungaria, un ungur a tinut mult sa-i comunice ca tatal sau, paralizat de o mana si de un picior, a plecat la fantana din Smeeni, unde a stat sub tratament o vara intreaga. Facea impachetari si se spala cu apa de aici, indeosebi pe mana si piciorul bolnave. Toamna a plecat sanatos. “ De unde o fi stiut ungurul acela de fantana noastra n-am aflat nici atunci, nici mai tarziu”.

Oamenii ajungeau să îşi vândă agoniseala ca să cumpere apă şi pungi cu nămol. În toamna anului 1990, autorităţile locale au decis din nou să izoleze sursa de apă de la Smeeni. “În urma analizelor, nu s-au descoperit substanţe deosebite în apă, dar cert este că era curată şi mai rece decât cea obişnuită, pentru că provenea dintr-un izvor subteran al râului Călmăţui. Nu este exclus însă ca unele vindecări ale unor boli mai puţin grave să fi fost rodul autosugestiei”, a declarat medicul Mariana Barna, fost director zonal al Spitalului din Smeeni, pentru o publicaţie locală din Buzău.

Pentru a ţine sub control calitatea apei, în 1991, lângă lăcaşul ridicat din banii strânşi în şase luni din donaţiile credincioşilor au fost amenajate o cişmea modernă şi o fântână. De atunci, însă, pofta credincioşilor pentru apa de izvor, de-acum la discreţie, s-a diminuat aproape instantaneu. Biserica mai atrage grupuri mari de oameni numai la sărbătoarea creştinească de Izvorul Tămăduirii.