Duhovnicul Dezvaluie Nu Este Recomandat Sa Saruti Icoanele Spune Parintele Calistrat
Sărutul icoanelor – un gest controversat
[read more]
Părintele Calistrat de la Mănăstirea Vlădiceni atrage atenția asupra unui aspect controversat al practicii religioase: sărutul icoanelor. Într-un interviu recent, duhovnicul a declarat că nu este recomandat să săruți icoanele, mai ales cele din lemn, deoarece compoziția chimică a salivei poate afecta culorile acestora în timp.
Această declarație a stârnit dezbateri intense în rândul credincioșilor, mulți dintre aceștia fiind obișnuiți să sărute icoanele în semn de venerație. Părintele Calistrat a subliniat că această practică nu este un gest de mare evlavie și că nu aduce o credință mai profundă decât doar atingerea icoanei cu mâna.
În sprijinul argumentului său, părintele Calistrat a relatat o întâmplare personală neobișnuită pe care a trăit-o în apropierea raclei cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. După cum povestește, în momentul în care și-a pus mâna pe Sfânta, a simțit o senzație de căldură intensă, similară cu cea a unui reșou. Acest incident l-a determinat să evite sărutul sau atingerea directă a icoanelor și raclelor cu sfintele moaște.
În schimb, părintele Calistrat recomandă credincioșilor să atingă icoanele cu mâna sau cu un obiect vestimentar, cum ar fi un fes, și să se închine cu fruntea ușor atingând icoana. Această practică ar fi, în opinia sa, un gest de prea multă pietate și ar evita deteriorarea culorilor icoanei prin contactul cu saliva sau rujul.
Este important de menționat că această perspectivă nu este unanim acceptată în rândul credincioșilor și a provocat reacții contradictorii. Există oameni care consideră că sărutul icoanelor este un act de mare evlavie și credință, iar renunțarea la acest gest ar însemna o pierdere a tradiției și a valorilor religioase.
Părintele Calistrat subliniază că nu intenționează să jignească pe nimeni sau să impună propriile convingeri, ci doar să ofere o perspectivă diferită asupra acestui aspect al practicii religioase. Fiecare credincios este liber să își aleagă propriul mod de închinare și de manifestare a credinței, iar sfatul său este doar o opinie personală bazată pe experiența sa.
O controversă fără sfârșit
De-a lungul timpului, modul de venerare a icoanelor a fost subiectul unor dezbateri intense în cadrul comunităților religioase. Unii credincioși consideră că sărutul icoanelor este un gest de profundă evlavie și de respect față de sfinții reprezentați în acestea, în timp ce alții susțin că este suficient să atingi icoanele cu mâna sau cu un obiect vestimentar.
Această controversă nu este nouă și nu se limitează doar la sărutul icoanelor. Există numeroase aspecte ale practicii religioase care suscită opinii și interpretări diferite în rândul credincioșilor. Fiecare persoană are propriile convingeri și înțelegere a credinței, iar acest fapt poate genera tensiuni și dezbinări în comunitatea religioasă.
Este important ca aceste dezbateri să se desfășoare într-un cadru de respect și toleranță reciprocă. Fiecare credincios are dreptul să își exprime opinia și să își practice credința în modul în care simte că este cel mai apropiat de sufletul său. În loc să căutăm motive de discordie, ar trebui să ne concentram pe valorile pe care le împărtășim și să ne sprijinim reciproc în căutarea sensului și a înțelegerii spirituale.
Credința în inimă, gesturi înțelepte
În final, modul în care alegem să ne manifestăm credința este o chestiune personală. Fie că sărutăm icoanele sau le atingem cu mâna, ceea ce contează cu adevărat este starea noastră interioară, autenticitatea și intenția cu care ne închinăm. Gesturile exterioare pot oferi un cadru simbolic și ritualistic al spiritualității noastre, dar nu trebuie să ne definim credința și relația cu divinul prin ele.
Indiferent de opiniile și practicile noastre individuale, ar trebui să ne unim în ceea ce avem în comun: dorința de a trăi o viață plină de iubire, compasiune și înțelegere. Să ne concentrăm pe valorile fundamentale ale credinței noastre și să ne străduim să fim buni și generoși în relațiile cu ceilalți.
În cele din urmă, credința este o călătorie personală și fiecare credincios își găsește propriul drum către divin. Indiferent de gesturile exterioare pe care le facem în contextul practicii religioase, esența credinței noastre se află în inimă și în relația noastră cu Dumnezeu. Apreciem frumusețea și diversitatea credinței noastre și ne unim în căutarea sensului și a luminii spirituale.
