Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai și-a frecat ceafa.
— Nu mi s-a părut important.
Carmen s-a întors brusc spre el.
— Ce nu ți s-a părut important?
Am răspuns eu:
— Faptul că locuința asta am cumpărat-o cu doi ani înainte să mă căsătoresc cu Mihai.
S-a făcut liniște.
Diana s-a uitat când la mine, când la fratele ei.
Carmen a clipit de câteva ori.
— Cum adică ai cumpărat-o tu?
— Exact așa cum am spus.
— Singură?
— Da.
— Din banii tăi?
— Din banii mei.
Pentru prima dată în toată după-amiaza, Carmen părea să nu găsească imediat o replică.
Dar momentul n-a durat mult.
— Și ce dacă? a spus. Mihai este soțul tău. Locuiește aici de opt ani.
— Corect.
— Atunci este și casa lui.
— Este căminul lui. Și vreau să se simtă acasă aici. Dar asta nu înseamnă că tu poți intra când vrei, cu cine vrei, și să mă tratezi ca pe femeia angajată să vă servească.
— Eu nu te-am tratat ca pe o servitoare.
M-am uitat spre pata mare de vin de pe fața de masă.
— Tocmai mi-ai poruncit să vin să curăț după tine.
— Pentru că tu ești gazda!
— Nu v-am invitat eu.
Diana s-a ridicat.
— Elena, hai să nu exagerăm.
M-am întors spre ea.
— A venit cu doisprezece oameni fără să mă întrebe. Am gătit, am adus scaune, am servit masa și, când am încercat să mănânc, mi-a dat farfuria să-i încălzesc carnea. După aceea a vărsat vin și m-a chemat să șterg. Iar când am refuzat, mi-a spus să-mi țin gura și să fac ce mi se spune.
Diana n-a mai răspuns.
Carmen și-a pus mâinile în șolduri.
— Și acum ce vrei? Să dai toată familia afară pentru că te-ai supărat?
— Nu.
Pe chipul ei a apărut imediat un zâmbet.
— Atunci termină cu circul.
— N-am spus că nu pleacă nimeni.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce vrei să spui?
— O singură persoană va pleca.
M-am uitat direct la ea.
— Tu.
Mihai s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a mișcat în spate.
— Elena!
— Ce?
— Este mama mea.
— Știu cine este.
Carmen a râs scurt.
— Nu ai curaj.
Am luat telefonul de pe blat.
Nu l-am deblocat.
Nu am amenințat-o cu nimic.
Doar l-am ținut în mână.
— Carmen, ți-am cerut să pleci din casa mea.
A încetat să râdă.
Apoi s-a întors spre fiul ei.
— Mihai?
El n-a răspuns.
— Mihai, chiar stai acolo și o lași să mă dea afară?
M-am uitat și eu la el.
Nu-i ceream să aleagă între mama lui și mine.
Îi ceream, după opt ani, să recunoască o limită.
Mihai a deschis gura.
— Elena, mama doar s-a enervat…
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Din nou.
Altă explicație.
Altă scuză.
— Stai jos, Mihai.
— Poftim?
— De opt ani îmi spui că “așa e ea”. Astăzi nu mai rezolvi nimic spunându-mi mie să tac ca să se liniștească mama ta.
— N-am spus să taci.
— Nu. Spui “Elena, te rog”. E același lucru, doar mai frumos ambalat.
Mihai a rămas nemișcat.
Carmen și-a smuls poșeta de pe spătarul scaunului.
— Foarte bine!
A pornit spre hol.
— Dacă doamna se crede stăpâna lumii pentru că are o casă pe numele ei…
M-am dus până la ușa bucătăriei.
— Nu mă cred stăpâna lumii. Dar în casa mea nu-mi spune nimeni să-mi țin gura și să execut ordine.
Carmen s-a oprit.
— O să regreți asta.
— Poate. Dar nu voi regreta că ți-am spus, în sfârșit, nu.
Diana s-a ridicat imediat.
— Mamă, vin cu tine.
— Perfect.
A trecut pe lângă mine.
— Tocmai ai distrus familia, Elena.
— Nu. Am refuzat să mai fiu umilită ca voi să puteți spune că este liniște.
Câteva minute mai târziu, Carmen și Diana plecaseră.
După ele au început să se ridice și ceilalți.
Unii n-au spus nimic.
O mătușă a venit lângă mine înainte să plece.
— Nu trebuia să-ți vorbească așa.
Am dat din cap.
Nu aveam nevoie ca cineva să transforme după-amiaza într-un proces.
Voiam doar să se termine.
La scurt timp, casa s-a golit.
Am rămas singură cu Mihai.
El stătea lângă fereastră.
— Ai mers prea departe, a spus.
M-am întors spre el.
— Eu?
— Ai dat-o afară pe mama în fața tuturor.
— După ce mi-a spus, în fața tuturor, să-mi țin gura și să fac ce mi se spune.
— Nu trebuia să spună asta.
Am rămas cu ochii la el.
— Mai spune o dată.
— Ce?
— Că n-ar fi trebuit să-mi vorbească așa.
A oftat.
— Elena…
— Mihai, opt ani am așteptat să aud de la tine propoziția asta fără un “dar” după ea.
A tăcut.
— Nu trebuia să spună asta, a repetat.
— Mulțumesc.
S-a așezat la masă.
— Dar puteai să rezolvi altfel.
— Cum?
N-a răspuns.
— Să-i încălzesc carnea?
Tăcere.
— Să-i șterg vinul?
Și-a coborât privirea.
— Să accept că intră cu cheia când vrea? Să accept că hotărăște cine vine aici? Să mai aștept încă opt ani până când tu găsești momentul potrivit să-i spui că există o limită?
— Am încercat doar să nu mă bag între voi.
— Asta este problema.
S-a uitat la mine.
— Când mama ta mă tratează fără respect și tu alegi să nu intervii, nu rămâi neutru. Doar mă lași pe mine singură să mă descurc cu ea.
Pentru prima dată, Mihai n-a încercat să mă contrazică.
Am început să strâng masa.
După câteva minute a venit lângă mine și a luat farfuriile.
— Ce facem acum?
— Începem cu cheia.
S-a oprit.
— Ce cheie?
— Cheia pe care o are mama ta.
— Elena…
M-am uitat la el.
A închis gura.
— Nu va mai avea cheie de la casa asta. Nu va mai intra fără să sune. Nu va mai organiza mese aici fără să ne întrebe. Dacă vrea să vină, ne sună înainte.
— Este și casa mea.
— Bineînțeles că este căminul tău.
M-am apropiat de el.
— Atunci ajută-mă să simt că este și căminul meu.
Replica aceea l-a oprit.
A rămas mult timp tăcut.
Apoi a spus:
— Am crezut că, dacă nu mă bag, până la urmă vă calmați amândouă.
— Eu nu-ți cer să te cerți cu mama ta.
— Știu.
— Îți cer să nu mă mai sacrifici pe mine ca să eviți tu o ceartă cu ea.
Mihai s-a așezat.
În seara aceea, Carmen i-a trimis mesaje unul după altul.
Mie mi-a trimis opt.
Nu i-am răspuns.
A doua zi dimineață, Mihai m-a găsit în bucătărie.
— O să-i cer cheia.
M-am uitat la el.
— Ești sigur?
— Da.
Apoi a adăugat:
— Ai avut dreptate. Am lăsat-o prea mult timp să creadă că poate face orice pentru că eu nu spun nimic.
Două zile mai târziu, cheia era pe masa noastră.
Carmen n-a venit trei săptămâni.
Nici eu n-am căutat-o.
Într-o sâmbătă dimineață, a sunat soneria.
Eu și Mihai ne-am uitat unul la celălalt.
El s-a dus la ușă.
Carmen era în prag.
Dar ceva era diferit.
Nu deschisese singură.
Nu intrase.
Aștepta afară.
— Pot să intru? a întrebat.
Mihai s-a întors spre mine.
M-am apropiat.
Carmen m-a privit.
— Aș vrea să vorbim.
M-am dat la o parte.
— Intră.
Ne-am așezat în sufragerie.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu s-a transformat brusc într-o altă femeie.
După câteva minute, Carmen a spus:
— N-ar fi trebuit să-ți vorbesc așa.
— Nu.
A părut surprinsă că nu m-am grăbit să-i spun că nu-i nimic.
— Dar nici tu nu trebuia să mă faci de rușine în fața familiei.
— Ți-am cerut să pleci după ce m-ai umilit în fața aceleiași familii.
Și-a strâns buzele.
Mă așteptam să înceapă din nou.
În schimb, după câteva secunde, a dat încet din cap.
— Bine.
Atât.
Pentru Carmen, era probabil maximumul pe care îl putea spune atunci.
Și mi-a fost suficient.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Ci pentru că, data următoare când a venit la noi, a sunat la ușă.
Când a vrut să organizeze o masă de familie, a întrebat înainte.
Iar cheia nu s-a mai întors niciodată în buzunarul ei.
Carmen nu devenise o altă persoană.
Mihai nu devenise peste noapte soțul perfect.
Dar regula care lipsise opt ani devenise, în sfârșit, foarte simplă:
În casa noastră, nimeni nu mai trebuia să tacă doar pentru ca altcineva să poată face ce vrea.