…trăiască mai mult din datorie decât din bucurie.
Când am deschis ochii, Raluca mă privea fără să spună nimic. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Mamă… chiar crezi că omul acesta spune adevărul?
Am luat telefonul cu mâinile tremurânde și am privit din nou fotografia. Adrian îmbătrânise. Părul îi albea la tâmple, iar ridurile îi brăzdau fața. Dar privirea era aceeași.
Sub fotografie apăruseră deja zeci de comentarii. Unii îl încurajau, alții îl întrebau cine este Mara. El nu răspunsese nimănui.
Doar postase acel mesaj.
— Nu știu ce să cred, am șoptit. Dar dacă există și cea mai mică șansă…
Raluca mi-a luat telefonul.
— Îi scriem.
Am ezitat.
Aproape cincizeci de ani trăisem cu convingerea că trecutul fusese închis pentru totdeauna. Dacă deschideam din nou ușa aceea și totul era o greșeală?
— Mamă.
Vocea Ralucăi era calmă.
— Ai dreptul să afli adevărul.
Am dat din cap.
Ea a deschis fereastra de mesaje.
„Sunt Mara.”
Atât.
Nimic mai mult.
N-au trecut nici două minute și telefonul a început să sune.
Am tresărit.
Pe ecran apărea numele lui.
Raluca a apăsat pe difuzor.
— Alo?
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere lungă.
Apoi am auzit un bărbat plângând.
— Mara… chiar ești tu?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Da.
Au urmat câteva secunde în care niciunul dintre noi n-a fost în stare să vorbească.
În cele din urmă, Adrian și-a recăpătat glasul.
— Te-am căutat ani întregi.
— Mi s-a spus că ai plecat.
— Iar mie mi s-a spus că ai refuzat să mă mai vezi.
Am închis ochii.
Exact cum mă temusem.
Cineva ne despărțise.
— Scrisoarea?
— Ce scrisoare?
I-am povestit despre biletul în care îmi spunea că nu vrea copilul și că totul fusese o greșeală.
A tăcut câteva clipe.
— Mara… eu n-am scris niciodată așa ceva.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— În ziua în care m-au ridicat de la atelier, am încercat să trimit două scrisori către tine. Le-am dat unui coleg care mergea spre casa voastră. N-am primit niciun răspuns. După câteva luni, tatăl tău a venit la unitate.
Inima îmi bătea atât de tare încât abia îl mai auzeam.
— Ce ți-a spus?
— Că ai pierdut copilul și că m-ai rugat să nu te mai caut niciodată. Mi-a spus că te-ai măritat și că ai început o viață nouă.
Raluca și-a dus mâna la gură.
— Dumnezeule…
Adrian a continuat cu voce joasă.
— Am vrut să cred că minte. Dar nu aveam cum să ajung la tine. Eram militar, apoi am fost trimis să lucrez în alt județ. Când m-am întors, părinții tăi se mutaseră.
Am șters lacrimile cu dosul palmei.
— Dar mesajul… despre fiul nostru?
Respirația lui s-a auzit clar în telefon.
— Acum trei ani, un bărbat de patruzeci și cinci de ani a venit la mine.
Am încremenit.
— Mi-a spus că fusese adoptat în februarie 1979. Că încerca să-și găsească părinții biologici.
Mi-am simțit degetele amorțind.
— Cum…
— Avea asupra lui o copie după un registru vechi al maternității. În dreptul mamei biologice apărea doar prenumele: Mara. Data nașterii copilului și ora coincideau perfect.
— Și de unde știe că…
— Pentru că o fostă asistentă medicală, înainte să moară, i-a mărturisit că în acei ani existaseră copii declarați morți pe hârtie și dați spre adopție prin intervenții ale unor oameni influenți.
În bucătărie se făcuse din nou liniște.
Am privit fotografia de pe telefon.
Cincizeci de ani de durere.
Cincizeci de ani de minciuni.
— Îl cheamă Andrei, a spus Adrian. Este căsătorit. Are doi copii. Nu a vrut să te caute până nu era sigur că ai trăit și că ești pregătită să afli adevărul.
Am izbucnit în plâns.
Nu mai plângeam pentru fata de optsprezece ani.
Plângeam pentru copilul pe care îl jelisem aproape o viață întreagă.
Adrian a vorbit din nou.
— Mara… dacă îmi dai voie, vreau să vii mâine. Nu ca să reparăm ce nu se mai poate repara. Ci ca să afli tot adevărul. Andrei va fi și el acolo.
Am privit spre Raluca.
Și ea plângea.
Mi-a strâns mâna și a zâmbit printre lacrimi.
— Mergem împreună, mamă.
Pentru prima dată după aproape cincizeci de ani, am simțit că trecutul nu mă mai urmărea din umbră.
Mă aștepta, în sfârșit, față în față.