Cunoscuta interpretă Codruța Filip a rememorat recent un moment important din adolescența sa: la 14 ani a decis să se mute de acasă pentru a urma liceul. Mărturia artistei a venit încărcată de emoție, iar fraza simplă — „Am plecat…” — a redat, fără artificii, greutatea despărțirii de familie și începutul unei etape pline de responsabilități.
Primii pași departe de casă
Provenind dintr-o comunitate mică, Tătăruși, Codruța a ales să studieze la un liceu din Iași și a locuit în căminul școlii. Decizia a fost susținută de părinți, care i-au oferit încredere să se descurce singură. Deși distanța față de casă nu a fost uriașă, separarea a avut un impact emoțional semnificativ pentru o adolescentă de 14 ani: dorul, adaptarea la programul școlar și regulile internatului au reprezentat o provocare inițială.
În mediul internatului, viața cotidiană a însemnat o disciplină nouă: orar încărcat, conviețuirea cu colege, reguli stricte privind accesul în camere și permisele pentru ieșiri. Artista povestește că a învățat rapid importanța organizării, a gestionării timpului între cursuri, teme și activități extrașcolare, dar și curajul de a lua decizii în absența părinților. Acești ani au sădit în ea un simț al responsabilității și o independență care i-au modelat traseul ulterior.
Viața la cămin și traiectoria artistică
Condițiile din cămin erau, în multe privințe, condiționate de rezultate școlare: camerele mai bune se obțineau prin efort și menținerea unui nivel înalt de pregătire. Această realitate a determinat-o pe Codruța să fie constantă în muncă — o ambiție ce i-a oferit atât confort material, cât și recunoaștere. Împărțind camera cu trei colege din aceeași regiune, artista a legat prietenii care, în timp, s-au transformat în relații durabile; una dintre fostele colege a ajuns chiar fină a Codruței.
Chiar în contextul internatului, muzica a rămas nucleul pasiunilor sale. A urmat ore de canto, a participat la concursuri și a îmbinat repetițiile cu cerințele școlare — ceea ce a însemnat autocontrol, răbdare și o distribuție atentă a energiilor. Respectând regulile internatului, unde ieșirile erau permise doar cu bilet de voie, a reușit să-și păstreze concentrarea asupra obiectivelor artistice, folosindu-se de acea perioadă ca pe o academie informală a seriozității profesionale.
Privind în urmă, artista consideră că acea etapă a fost fundamentală: a învățat să se organizeze, să ducă la bun sfârșit obligații, dar și să cultive prietenii și experiențe care au rămas parte din identitatea sa. Amintirile din cămin — serile de repetiții, concursurile, emoțiile primelor reușite — construiesc un tablou de începuturi pe care Codruța îl evocă de fiecare dată când vorbește despre drumul ei.
Această poveste despre începuturi și desprindere oferă o fereastră către formarea unei artiste care, încă din adolescență, a ales să transforme dificultățile în pași spre ceea ce și-a dorit. Am plecat… rămâne o frază scurtă, dar plină de semnificații pentru fiecare etapă traversată.