… „Strângem împreună să-i luăm apartament”.
Ana a aruncat geanta pe canapea.
— Adică noi să plătim pentru sora ta? Serios? Noi avem rate până peste cap!
Cristi și-a frecat tâmplele.
— Nu „noi plătim”. Ajutăm. E familia mea.
— Și eu ce sunt? Străină?
— Nu, dar nu e vorba doar despre bani. E despre sprijin.
— Sprijin? Sprijin e să ne plătim ratele la timp!
În bucătărie s-a lăsat liniștea. Doar frigiderul bâzâia.
Cristi s-a așezat la masă.
— Ana, mama și tata au strâns ani de zile pentru mine. M-au ajutat cu avansul la apartament. Fără ei, nu aveam nimic.
Ea a tăcut.
— Acum e rândul nostru să fim aproape.
— Eu n-am știut că ne-am căsătorit cu tot neamul tău — a mormăit ea.
Cuvintele au lovit mai tare decât țipa.
Cristi s-a ridicat.
— Știi ce-ai făcut azi? — vocea îi tremura. — Ai sunat-o pe mama și i-ai spus că noi nu dăm niciun leu.
Ana a ridicat bărbia.
— Și? Cineva trebuia să spună adevărul.
— Adevărul? Sau ce-ți convine ție?
Telefonul vibrase atunci. De aici începuse totul.
Cristi a primit un mesaj de la sora lui: „Nu te obliga nimeni. Dar m-a durut ce a zis Ana.”
L-a citit de zece ori.
În noaptea aceea n-au dormit împreună.
Dimineața, Cristi a plecat mai devreme la muncă.
La birou, colegii vorbeau despre nuntă, despre familie, despre cum au pus mână de la mână pentru fratele unuia.
Cristi a simțit un nod în gât.
Seara, când s-a întors, Ana era la masă, tăcută.
— Am fost azi la bancă — a spus ea încet.
El s-a oprit în prag.
— De ce?
— Am întrebat cât mai avem de plătit. Și cât economisim dacă mai pun și eu bani.
Cristi n-a zis nimic.
— Și… am sunat-o pe Andreea.
— Și?
— I-am spus că îmi pare rău. Că o să dăm și noi cât putem. Nu mult. Dar din inimă.
Cristi a clipit des.
— De ce?
Ana a ridicat ochii. Pentru prima dată nu era sfidătoare.
— Pentru că mi-am dat seama că eu tot timpul am vrut să primesc. N-am dat nimic. Nici măcar respect.
Tăcere.
— Și pentru că… — a înghițit în sec — mi-e frică să nu te pierd.
Cuvintele au rămas în aer.
Cristi s-a apropiat încet.
— Nu banii erau problema, Ana. Ci faptul că nu simțeam că suntem o echipă.
Ea a început să plângă. Nu teatral. Nu demonstrativ. Pur și simplu.
— Nu m-a învățat nimeni ce înseamnă să construiești. Eu doar am vrut să trăiesc bine.
— Se poate trăi bine și cu demnitate — a spus el blând.
La nuntă, au pus în plic 5.000 de lei. Nu era o avere. Dar era din munca amândurora.
Andreea i-a îmbrățișat strâns.
Mama lui Cristi a șoptit:
— Mă bucur că sunteți uniți.
Ana a simțit pentru prima dată că face parte din familie. Nu prin cadouri scumpe. Ci prin alegere.
În drum spre casă, l-a prins de mână.
— Știi ceva? După ce terminăm cu ratele… vreau să punem bani deoparte. Pentru noi. Pentru viitor.
Cristi a zâmbit.
— Asta voiam să aud.
Apartamentul lor nu era perfect. Mobila nu era toată nouă. Ratele încă existau.
Dar în seara aceea, pentru prima dată, nu părea un „cocioabă”.
Părea acasă.
Pentru că o familie nu se construiește din pretenții.
Se construiește din asumare.
Iar Ana învățase, în sfârșit, să ofere — nu doar să ceară.