În mijlocul camerei stătea Andrei.
Nu era singur.
În jurul lui erau împrăștiate saci cu ciment, plăci de rigips, cutii cu șuruburi și scule. Pereții, pe care îi lăsasem goi și cojiți, erau acum vopsiți într-un alb curat. În colț, acolo unde fusese doar un raft vechi, era montată o sobă nouă.
Dar asta nu era partea care m-a făcut să îngheț.
Pe masa din sufragerie era un teanc mare de hârtii. Facturi. Chitanțe. Contracte. Toate pe numele lui.
Sume mari.
Zeci de mii de lei.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
„Ce e asta, Andrei?” am întrebat cu vocea tremurândă.
S-a întors brusc. Fața i s-a albit când m-a văzut.
„Ce cauți aici?”
Nu mi-a răspuns la întrebare. Asta m-a durut mai tare decât orice.
Am făcut câțiva pași în casă. Totul era schimbat. Mobilă nouă, podea laminată, geamuri termopan. Casa noastră modestă de weekend se transforma într-o locuință adevărată.
„Ai făcut credit?” am șoptit.
Tăcerea lui a fost răspunsul.
M-am așezat pe scaun. Îmi venea să plâng. Noi abia ne descurcam cu ratele la apartament. Aveam cheltuieli, facturi, mâncare, totul scump. Și el se îndatorase pe ascuns?
„De ce?” am întrebat, abia ținându-mi lacrimile.
A inspirat adânc și, pentru prima dată, nu mai părea defensiv. Părea obosit.
„Pentru că vreau să ne mutăm aici.”
Am ridicat privirea.
„Ce?”
„M-am săturat de oraș. De trafic. De stres. De chirii și rate. Vreau să vindem apartamentul, să achităm tot și să trăim aici. Liniștiți. Cu grădină. Cu aer curat.”
Îl priveam fără să știu ce să spun.
„Am vrut să-ți fac o surpriză,” a continuat el. „Să termin totul și apoi să te aduc aici. Să vezi casa gata. Să-ți placă.”
„O surpriză?” am izbucnit. „Andrei, m-am gândit că ai pe altcineva! Că îți faci viață dublă!”
A lăsat capul în jos.
„Nu ți-am spus pentru că mi-era teamă că o să refuzi. Că o să spui că e o nebunie.”
Poate că era.
Dar m-am ridicat și am început să mă uit în jur cu alți ochi. Bucătăria era renovată complet. În dormitor era un pat nou. Pe perete, deasupra ușii, era prinsă o plăcuță de lemn pe care scria: „Acasă e acolo unde ne ținem de mână.”
Mi s-a pus un nod în gât.
Nu era o amantă.
Nu era o trădare.
Era un bărbat care, în felul lui stângaci, încerca să construiască un viitor.
„Cât e creditul?” am întrebat mai liniștită.
„80.000 de lei,” a spus încet. „Îl pot plăti în câțiva ani. Am luat lucrări suplimentare.”
Am oftat. Nu era puțin. Dar nici imposibil.
M-am apropiat de el.
„Data viitoare,” i-am spus, „surprizele le facem împreună.”
A zâmbit pentru prima dată în acea zi.
Ne-am așezat pe pragul casei, în liniștea satului. Se auzea doar vântul prin pomi și un câine lătrând în depărtare. Aerul mirosea a pământ reavăn.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam frică.
Simțeam speranță.
Un an mai târziu, ne-am mutat definitiv la țară. Am vândut apartamentul, am achitat ratele și am rămas doar cu liniștea.
Nu a fost ușor. Au fost zile grele, bani numărați, multă muncă.
Dar în fiecare dimineață, când ieșeam în grădină și beam cafeaua pe terasă, știam că alegerea fusese corectă.
Nu descoperisem o trădare.
Descoperisem un vis.
Și, pentru prima dată, îl trăiam împreună.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.