Mai rău nu a însemnat țipete din prima. Nici pumni în masă. A fost ceva mult mai perfid.
A început să tacă.
Intra în casă și nu mă saluta. Se așeza la masă și mânca fără să spună un cuvânt. Dacă îl întrebam ce s-a întâmplat, ridica din umeri: „Nimic. Tu știi mai bine”.
Simțeam cum mi se strânge stomacul.
Încercam să ghicesc. Oare iar am făcut ceva greșit? Oare n-am spălat bine vasele? Oare n-am sunat la timp? Trăiam într-o tensiune continuă, ca pe ace.
Apoi au apărut „glumele”.
„La vârsta ta, nu mai e cazul să umbli toată ziua pe drumuri.”
„Te îmbraci de parcă ai avea 30.”
„Prietenii ăștia ai tăi îți umplu capul cu prostii.”
Zâmbea când le spunea. Dar ochii lui erau reci.
Încet, încet, am început să mă schimb. Am renunțat la muzică. Am cumpărat doar pâinea „corectă”. Am ieșit tot mai rar din casă. Când suna telefonul, simțeam nevoia să explic dinainte cine e și de ce.
Banii au devenit subiect delicat. Contribuiam la cheltuieli, dădeam jumătate din tot, dar mereu era nemulțumit. „Curentul e mare”, „Mâncarea costă”, „Tu consumi mai mult”. Am început să notez fiecare leu, de parcă eram la internat.
Într-o seară, mi-a spus, pe un ton calm:
„Ar fi bine să-mi dai cardul tău. Ca să fie ordine.”
Atunci ceva s-a rupt în mine.
Am dormit prost noaptea aceea. Dimineața, privind tavanul, mi-am dat seama că nu mai sunt eu. Că femeia care plecase de la fiica ei ca să nu deranjeze ajunsese să se teamă să pună o cană pe masă.
În ziua următoare, m-am dus la serviciu cu ochii umflați. O colegă m-a privit atent și mi-a zis:
„Tu nu ești bine. Ce se întâmplă?”
Și atunci am izbucnit. Am spus tot. Fără să-l apăr. Fără să-l cosmetizez.
Ea m-a ascultat și a zis doar atât:
„Asta nu e liniște. Asta e control.”
Seara, când am ajuns acasă, m-a întrebat unde am fost și de ce am întârziat zece minute. Am respirat adânc și i-am spus, pentru prima dată clar:
„Nu mai pot așa.”
A râs.
„Unde să te duci? La vârsta ta?”
Atunci mi-am sunat fiica.
Nu m-a lăsat să termin fraza. A zis doar:
„Mamă, vino acasă.”
Mi-am strâns lucrurile în tăcere. El se uita la televizor. Nici nu s-a ridicat.
Când am ieșit pe ușă, am simțit pentru prima dată după multe luni că pot respira.
Nu mi-a fost rușine. Nu mi-a fost teamă. Doar oboseală și o mare ușurare.
Astăzi stau din nou în bucătăria fiicei mele, beau ceai și ascult muzică, fără să cer voie. Și știu un lucru sigur: mai bine singură, decât micșorată.
La orice vârstă ai dreptul la respect. Și liniștea adevărată nu te face să te temi.