Telefonul a fost împins aproape de fața mea, cu degetul ei tremurând de nervi. Pe ecran rula o filmare făcută cu telefonul. Eram eu, în bucătăria doamnei Mariana, legându-i șorțul, apoi ajutând-o să se așeze la masă. Se auzea râsul nostru, cald, firesc.
„Uite!” a strigat femeia. „A manipulat-o! A pus mâna pe ea!”
Am clipit des. Nu înțelegeam.
Polițistul mai în vârstă a ridicat mâna. „Doamnă, vă rog. Continuați.”
Video-ul a mers mai departe. Doamna Mariana mă ținea de mână. Se uita direct în cameră.
„Dacă vede cineva asta,” spunea ea rar, cu voce clară, „să știe că fata asta nu mi-a cerut nimic niciodată. Nici bani, nici casă. Mi-a dat timp. Și suflet.”
Camera s-a oprit.
În casă s-a lăsat liniștea. O liniște grea.
„Există și alte înregistrări,” a spus polițistul. „Și o declarație notarială.”
Fiul doamnei Mariana a izbucnit. „Minciuni! A spălat-o pe creier!”
Avocatul, un bărbat scund cu o mapă groasă sub braț, a deschis dosarul. „Doamna Mariana a venit de bunăvoie la biroul meu, de trei ori, în ultimii doi ani. A lăsat totul foarte clar.”
A citit calm.
Apartamentul din cartierul vechi. Economiile din bancă. Un mic teren la țară, lângă Pitești. Totul îmi fusese lăsat mie.
Nu pentru că am cerut.
Ci pentru că am rămas.
Fiica a început să țipe. M-a făcut hoțoaică. Profitoare. M-a blestemat. Polițiștii au intervenit imediat.
„Mai e ceva,” a adăugat avocatul. „Doamna Mariana a cerut expres ca familia să nu mai aibă dreptul să vă hărțuiască. Există și dovezi privind retrageri de bani făcute fără consimțământul ei, în ultimii ani.”
Fețele lor s-au schimbat. Din furie — în frică.
Am simțit cum genunchii îmi tremură. Nu de bucurie. De oboseală. De descărcare. De adevăr spus, în sfârșit, cu voce tare.
Am ieșit din casă după ore întregi. Afară, ploua mărunt. M-am oprit pe trepte și am respirat adânc. Mirosul de tei ud îmi amintea de diminețile în care îi făceam ceai doamnei Mariana și deschideam larg geamul.
În săptămânile care au urmat, am făcut toate actele. N-am vândut nimic în grabă. Am păstrat lucrurile simple. Am renovat apartamentul cu bun gust, fără opulență. Am lăsat pe perete fotografia ei, cu baticul albastru și zâmbetul acela blând.
Cu banii, am făcut ceva ce vorbisem de atâtea ori la masa din bucătărie.
Am deschis un mic centru de zi pentru vârstnici, într-o casă veche, la marginea orașului. Nu un azil rece. Un loc cu miros de mâncare gătită, cu table, cărți de joc și muzică veche la radio.
În fiecare dimineață, deschid poarta și salut oamenii pe nume.
Unii nu mai sunt vizitați de nimeni. Alții așteaptă încă, la fereastră.
De fiecare dată când le țin mâna, știu că fac exact ce trebuie.
Doamna Mariana nu mi-a lăsat doar o casă sau niște lei.
Mi-a lăsat un rost.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai sunt singură.