Colonelul s-a ridicat lent, iar scaunul lui a scârțâit ca o avertizare. În cantină s-a lăsat liniștea. Ana a simțit privirile tuturor lipite de spatele ei. A vrut să ignore, să continue să mănânce, dar pasul greu al colonelului se apropia tot mai tare.
Când a ajuns lângă ea, a înfipt brusc mâna în părul ei și i-a tras capul pe spate. Toți au încremenit. Unii au scăpat lingurile, alții și-au acoperit gura.
— Așa saluți tu un superior, locotenente? a spus el cu vocea tăioasă.
Părul Anei a trosnit între degetele lui puternice, dar ea nu a mișcat. Nu a spus nimic. A privit drept înainte, cu ochii reci și fermi, fără niciun semn de frică.
După câteva secunde care au părut o eternitate, și-a desprins încet părul din mâna colonelului. Nu l-a împins, nu a ridicat tonul. Doar s-a ridicat în picioare și l-a privit direct în ochi.
— Așa salut un om, domnule colonel, a spus ea rar, apăsat. Pe un om care merită respectul meu.
Un murmur s-a ridicat printre soldați. Niciunul nu mai auzise pe cineva vorbindu-i așa. Colonelul a încremenit pentru o clipă, apoi a izbucnit într-un hohot de râs care a răsunat până în curte.
— Ai curaj, locotenente. Curaj sau nebunie. Vom vedea care dintre ele, a spus el și a plecat fără să se mai uite în urmă.
După ce ușa grea a cantinei s-a trântit, liniștea a rămas suspendată. Ana s-a așezat din nou, și-a strâns părul și a continuat să mănânce. Nimeni nu a mai îndrăznit să scoată un cuvânt.
Zilele următoare, povestea s-a răspândit în toată baza. „Fata care nu s-a plecat în fața colonelului.” Unii o admirau, alții o considerau inconștientă. Dar toți o priveau cu respect.
Într-o dimineață, pe terenul de instrucție, colonelul a apărut din nou.
— Locotenente Munteanu! În față!
Ana a pășit hotărât, fără ezitare.
— Vei conduce exercițiul de azi. Vreau să văd dacă vorbele tale au greutate sau sunt doar gura mare.
A ridicat sprânceana, dar a acceptat provocarea. În următoarele ore, sub soarele arzător, i-a condus pe soldați cu o precizie care i-a uimit până și pe cei mai vechi. Când cineva a căzut, s-a întors și l-a ridicat de mână. Când cineva a greșit, n-a țipat, ci i-a arătat calm cum să repare.
Colonelul a privit-o în tăcere de la distanță. Când exercițiul s-a încheiat, s-a apropiat încet.
— Ai condus bine. Ai disciplină. Dar mai ales… ai inimă.
Ana a dat din cap. Nu zâmbea, dar în ochii ei se citea o lumină.
— Cu inima se câștigă oamenii, domnule colonel. Nu cu frica.
A fost pentru prima dată când el nu a mai avut replică. A întors spatele și a plecat, lăsându-i pe toți ceilalți să înțeleagă ce se întâmplase de fapt.
Din ziua aceea, colonelul nu a mai ridicat mâna asupra nimănui. A început să vorbească altfel, să privească altfel. Iar soldații au început să-l urmeze nu din teamă, ci din respect.
Anii au trecut, iar baza Fort Măgura a devenit un loc unde curajul și respectul mergeau mână în mână. Iar undeva, într-un birou mic, o fotografie alb-negru îl arăta pe colonelul Radu alături de locotenentul Ana Munteanu.
Sub poză, o inscripție simplă: „Respectul nu se cere. Se câștigă.”