Fiul, ascultând de soția lui, i-a golit banii mamei

Dosarul era legat cu o sfoară subțire, de parcă și ea obosise să mai țină secretele închise. Tanti Tereza l-a așezat pe biroul directorului cu grijă, ca pe un lucru fragil.

— Aici sunt toate hârtiile mele — a spus calm. — Nu sunt multe, dar sunt ale mele.

Directorul a deschis dosarul. Contracte vechi, extrase de cont, chitanțe scrise de mână. Și, la final, un document care i-a schimbat expresia.

— Acest cont… — a murmurat el — nu a fost niciodată trecut complet pe numele fiului dumneavoastră.

Tanti Tereza a ridicat privirea.

— Cum adică?

— Ați semnat pentru administrare, nu pentru cedarea banilor. Legal, banii sunt încă ai dumneavoastră.

Pentru prima dată după mult timp, inima i-a bătut mai tare. Nu de bucurie. De claritate.

Directorul a tastat câteva minute. Apoi s-a ridicat.

— Contul comun va fi blocat până la clarificare. Niciun leu nu poate fi scos.

Seara, când Iulian și Loredana au încercat să plătească la supermarket, cardul a fost refuzat. O dată. De două ori.

— Ce-ai făcut? — a șoptit Loredana, panicată.

Iulian n-a răspuns. Știa.

Acasă, tanti Tereza îi aștepta la masă. Avea ceaiul pus, ca în vremurile bune.

— Mâine îmi recuperez banii — a spus simplu. — Și apoi plec.

— Unde să plecați, mamă? — a întrebat Iulian, cu vocea frântă.

— Unde n-o să mai trebuiască să semnez fără să citesc.

A doua zi, banii au fost returnați în contul ei. Fiecare leu. Directorul i-a strâns mâna cu respect.

Cu banii, tanti Tereza n-a făcut nimic spectaculos. Și-a închiriat o garsonieră mică, aproape de piață. A început din nou să gătească, de data asta pentru vecini și cunoscuți. Oamenii veneau nu doar pentru mâncare, ci pentru vorbă.

Iulian a rămas. A învățat, prea târziu, că grija adevărată nu se face pe ascuns. Loredana a plecat la scurt timp, luând cu ea doar lucrurile care îi aparțineau.

În fiecare dimineață, tanti Tereza își număra banii, nu din teamă, ci din liniște. Și, pentru prima dată după mulți ani, dormea fără să se întrebe cine îi mai „administrează” viața.

Pentru că uneori, cea mai mare avere nu sunt banii, ci curajul de a spune: ajunge.