Aplauzele judecătorului au căzut ca un trăsnet într-o sală care până atunci respirase doar aroganța lui Alexandru. Nimeni nu înțelegea nimic. Avocații s-au privit între ei. Grefiera a ridicat capul din hârtii. Alexandru a înghețat cu telefonul în mână.
— Doamnă Maria, a spus judecătorul rar, clar, vreau să consemnez oficial că instanța a înțeles pe deplin ce ați făcut aici.
Maria a ridicat privirea. Pentru prima dată, pe chipul ei a apărut ceva. Nu tristețe. Nu furie. Ci o liniște adâncă, de om care știe exact unde se află.
Judecătorul a început să explice.
Toate bunurile pe care Maria „le cedase” — casa din Ilfov, mașina, conturile — erau, într-adevăr, pe numele lui Alexandru. Așa fusese mereu. Ea acceptase. Avusese încredere. Îi crescuse copiii, ținuse casa, renunțase la carieră.
Dar judecătorul a ridicat un dosar subțire.
— Există însă și alte documente. Semnate legal. Autentificate. Ignorate până azi.
Alexandru a început să se foiască.
Cu ani în urmă, Maria deschisese, în tăcere, o firmă mică. Nimic spectaculos. Un atelier de producție artizanală, pornit cu economii puse deoparte din alocațiile copiilor și bani împrumutați de la mama ei. Firma crescuse încet. Corect. Fără zgomot.
Pe numele ei.
În urmă cu șase luni, Alexandru semnase, fără să citească atent, o hârtie „pentru bancă”. O hârtie cu datorie. Garantase un credit mare, în lei, pentru o afacere care se prăbușise rapid. Datoria era uriașă. Ratele — imposibil de plătit.
Iar Maria?
Maria își mutase firma, legal, într-o altă structură. Fără datorii. Fără legături. Curată.
Judecătorul a spus-o simplu:
— Domnule Alexandru, ați primit tot ce ați cerut. Dar ați primit și tot ce ați construit: datoriile. În întregime.
Fața lui Alexandru s-a albit. Zâmbetul i-a murit pe buze.
Maria a rămas pe scaun. Dreaptă.
Când au ieșit din sală, oamenii se dădeau la o parte. Unii o priveau cu respect. Alții cu uimire. Nimeni nu râdea.
Pe holul lung, cu gresie rece, Alexandru a încercat să o oprească.
— Maria, stai… hai să vorbim.
Ea s-a întors încet.
— Am vorbit cincisprezece ani, Alexandru. Azi am terminat.
A ieșit în aerul tăios al dimineții. În fața tribunalului, un vânzător ambulant striga după covrigi calzi. Viața mergea înainte, indiferent de dramele oamenilor.
Maria a inspirat adânc.
Nu avea casa. Nu avea mașina. Dar avea ceva mult mai rar: libertate.
Câteva luni mai târziu, stătea într-un birou mic, luminat de soare. Pe perete, o icoană simplă și o diplomă înrămată. Firma ei mergea bine. Nu luxos. Dar stabil. Corect.
Copiii veneau după școală și își făceau temele la masa din colț. Râdeau. Era liniște.
Într-o seară, Maria a închis lumina, a privit orașul și a zâmbit. Nu pentru că l-a învins pe Alexandru.
Ci pentru că, în sfârșit, se alesese pe ea.