…am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
În loc să fie singur în baie, așa cum crezusem, Dan o ținea pe Olivia de braț, aproape lipită de perete. Apa curgea peste amândoi, iar el îi vorbea printre dinți, cu o voce care m-a înghețat din cap până-n picioare.
Olivia plângea înfundat, încercând să-și țină respirația ca să nu-l enerveze mai mult.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mi-am dus mâna la gură să nu scot niciun sunet. N-am mai văzut niciodată așa ceva la propriul meu copil.
Sau poate… poate nu vrusesem să văd.
M-am retras tiptil și am intrat în camera mea, cu genunchii tremurând. Am stat cu spatele sprijinit de ușă minute bune, încercând să-mi potolesc inima care bătea nebunește.
Apoi mi-am pus palma pe piept și am șoptit singura rugăciune pe care o mai țineam minte.
Dimineață, la masă, Olivia avea ochii roșii, dar și-i ascundea sub machiaj. Dan mânca în grabă, fără să ridice privirea din telefon.
N-am putut să tac.
— Dan… aseară… am auzit apă la baie.
A tresărit ușor.
— Și? Nu pot să fac duș în casa mea?
Tonul lui tăios a tăiat aerul în două.
Olivia a intervenit, grăbită:
— Nu a fost nimic, mamă. M-am… împiedicat puțin.
M-am uitat la ea. Pleca ochii ca o copilă prinsă cu minciuna.
Am știut atunci că trăiește în frică.
Și mai știam ceva: frica te învață să taci.
În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Dan devenea tot mai irascibil, tot mai nervos. Venea târziu acasă, mirosea a alcool, trântea uși, ridica tonul.
Apoi, într-o seară, s-a întâmplat ceva care mi-a arătat că nu mai pot aștepta.
Am auzit un zgomot puternic din bucătărie. Am fugit, iar Olivia era acolo, cu farfuriile sparte la picioare și cu obrajii plini de lacrimi. Dan striga la ea, furios, de parcă își varsă toate neputințele în capul ei.
— Te rog, Dan… am scăpat-o din greșeală…
— Tot timpul! Tot timpul faci prostii! — a urlat el, ridicând mâna.
Atunci, fără să mai gândesc, m-am pus între ei.
— Ajunge, Dan!
El s-a oprit șocat. N-am vorbit niciodată cu el așa.
Dar când m-a privit… am văzut clar: era rupt de oboseală, de stres, de ceva ce nu-mi spusese niciodată.
— Ce se întâmplă cu tine? — am întrebat cu o voce blândă, care nu semăna deloc cu tremurul din sufletul meu.
S-a prăbușit pe scaun. Și, în premieră, a tăcut.
A doua zi, când a plecat la serviciu, m-am așezat cu Olivia la masă. Am prins-o de mână.
— Draga mea, vreau să știu adevărul. El te atinge?
Olivia a izbucnit într-un plâns din acela care nu mai poate fi oprit.
— Nu e un om rău, mamă Margareta… doar că… de câteva luni e altul. Firma merge prost, are datorii, îl presează toată lumea. Nu vrea să-mi spună, dar eu știu. Se descarcă pe mine. Și nu știu… nu știu cum să-l mai ajut…
Am strâns-o de mână, simțind că mi se rupe sufletul.
— Niciun necaz din lume nu justifică să ridice mâna asupra ta.
Ea a dat din cap, dar în ochii ei se vedea clar: nu avea putere să plece.
Atunci am știut că trebuie să fac ceva.
Că nu pot repeta greșeala din tinerețe, când am tăcut opt ani lângă un om care îmi făcea rău.
Că acum, la 73 de ani, e timpul să vorbesc.
Când Dan a venit acasă în acea seară, l-am chemat pe balcon.
Luminile Clujului străluceau în depărtare, iar vântul rece de toamnă îmi flutura basmaua.
— Dan… îți iubesc soția ca pe propria mea fiică. Și nu voi sta să mă uit cum devii copia tatălui tău.
El a înghețat. Apoi a căzut pe scaun, cu fața în palme.
— Mamă… nici nu-mi dau seama când m-am transformat în omul pe care îl uram.
Pentru prima dată după mult timp, am văzut lacrimi în ochii lui.
S-a ridicat, a mers în bucătărie și a îngenuncheat lângă Olivia.
— Iartă-mă. Te rog… iartă-mă. O să cer ajutor. O să schimb tot ce trebuie. Numai nu pleca…
Olivia l-a privit mult timp. Apoi l-a luat în brațe, în tăcere.
Au trecut două luni de atunci.
Dan merge la terapie, a renunțat la alcool, și-a schimbat jobul, iar în casă s-a instalat, în sfârșit, liniștea.
Într-o seară, stăteam toți trei la masă, mâncând o supă caldă, iar Olivia a spus:
— Mamă Margareta… dacă nu erați dumneavoastră, poate că azi n-aș mai fi aici.
I-am zâmbit.
— Dragă mea… uneori, la bătrânețe, Dumnezeu te trimite într-o casă nu ca să fii îngrijită… ci ca să îngrijești.
Și atunci am simțit că, în sfârșit, găsisem pacea pe care o căutasem o viață întreagă.