— Știu, mamă… dar circulă niște poze cu casa ta.
Comentarii urâte.
Oamenii râd de tine.
Ana a închis ochii.
Nu avea nevoie să vadă pozele ca să știe ce scriau.
„Nebuna satului.”
„Baba speriată.”
„Casa cu țepi.”
— Mamă, de ce faci asta?
a întrebat Ioana mai încet.
Oamenii nu înțeleg.
Nici eu nu înțeleg.
Ana a tăcut câteva secunde.
Apoi a vorbit rar, apăsat.
— Pentru că nimeni altcineva nu se gândește la ce vine.
După ce a închis telefonul, s-a dus la fereastră.
Cerul se lăsase greu peste sat.
Vântul aducea cu el miros de zăpadă.
Iarna avea să fie grea.
Așa spusese Gheorghe înainte să moară.
„Ana, o să vină ierni cum n-am mai prins. Ține minte ce-ți spun.”
Și Ana ținuse minte.
În săptămânile următoare, frigul a mușcat din sat fără milă.
Zăpada a căzut în straturi groase.
Drumurile au fost blocate.
Curentul a picat zile întregi.
Casele cu acoperișuri netede au început să adune sloiuri grele de gheață.
La prima dezghețare, bucăți mari au căzut ca niște bolovani.
La casa Marioarei, o placă de gheață s-a desprins și a spart gardul.
La alții, țiglele au cedat sub greutate.
Oamenii se temeau să mai iasă în curți.
Casa Anei… era curată.
Zăpada aluneca imediat printre lemnele ascuțite.
Gheața nu apuca să se adune.
Într-o dimineață, poștașul a venit din nou.
Cu căciula trasă pe urechi și un zâmbet rușinat.
— Aveți dreptate, tanti Ana.
La dumneavoastră e cel mai sigur.
Apoi au început să vină și alții.
Cu sfială.
Cu rușine.
— Ne iertați…
— Gheorghe era un om deștept…
— Ne-ar arăta și nouă cum ați făcut?
Ana nu a râs.
Nu a scos ochii nimănui.
A pus mâna pe planurile făcute cu soțul ei cu ani în urmă.
A explicat.
A ajutat.
A arătat.
Până la sfârșitul iernii, jumătate din sat avea acoperișuri adaptate.
Fără accidente.
Fără pagube mari.
În primăvară, Marioara a venit din nou la ușa Anei.
De data asta cu o prăjitură în mână.
— Iartă-mă, Ana.
Am vorbit fără să gândesc.
Ana a zâmbit obosit, dar împăcat.
— Oamenii se tem de ce nu înțeleg.
În ziua aceea, satul n-a mai văzut o „casă de vrăjitoare”.
A văzut o femeie care a știut să se pregătească.
Iar Gheorghe, de undeva, sigur ar fi fost mândru.