În clipa în care a pășit în apartament, un miros greu, necunoscut, i-a lovit nările. Nu era murdărie obișnuită, nu era dezordine. Era altceva… ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo. Femeia a simțit cum îi tremură genunchii, dar a făcut totuși încă doi pași, cu privirea lipită de podea.
Primul șoc a fost să vadă sertarele scoase, hainele aruncate și dulapurile răsturnate, ca și cum cineva ar fi scotocit cu disperare după ceva. Al doilea șoc a venit când a văzut urme clare de bocanci, ude, întinse în toată sufrageria. Nu fusese doar o intrare scurtă. Cineva umblase peste tot.
Fosta soacră intrase după ea, uitând brusc să mai joace rolul de femeie sigură pe ea.
— Eu… eu doar… voiam să luăm câteva lucruri ale băiatului… s-a bâlbâit aceasta.
Dar femeia nu mai asculta. Era deja în dormitor. Acolo, pe noptieră, un plic deschis. Nu era al ei. Nu era scrisul ei. Cu mâinile tremurând, l-a ridicat. Înăuntru — acte. Acte pe care crezuse că le pierduse acum doi ani. Documente importante, inclusiv o hârtie pentru o datorie veche, achitată dar niciodată returnată. Cineva le căutase. Și nu oricine.
În acel moment a înțeles. Nu era vorba de vreo „jumătate de apartament”, nici de lucruri ale fostului ei soț. Era vorba de bani. De ceva ce soacra și fiul ei credeau că ar putea încă să obțină. Poate chiar să o compromită. Sau să o lase fără casă.
Femeia s-a întors brusc spre ușă.
— Plecați. Acum. Sau chem poliția.
Soacra s-a înroșit la față, apoi a încercat să o ia pe ocolite:
— Hai, Maria, nu mai fi așa supărată… Noi doar…
— Afară! a tunat femeia, ridicând telefonul.
Lăcătușul, speriat, a fugit primul. Soacra s-a oprit în prag, și pentru o clipă, privirile lor s-au întâlnit. N-a mai fost aroganță în ochii femeii, ci doar o furie rece, încăpățânată, care spunea clar că nu renunțase la planurile ei.
După ce s-a făcut liniște, femeia s-a prăbușit pe marginea patului. Mâinile îi tremurau, dar în interiorul ei se ridica ceva nou: o hotărâre pe care nu o mai avusese niciodată. Zece ani trăise sub frică. Trei ani încercase să scape de umbra trecutului. Dar acum înțelegea că fuga nu era suficientă.
Trebuia să lupte pentru liniștea ei.
A sunat la 112 și a povestit totul, cerând intervenția imediată a poliției. Pentru prima dată, vocea ei nu tremura. Pentru prima dată, nu se simțea mică în fața nimănui. Ajutorul a venit repede, iar polițiștii, văzând starea apartamentului, au deschis un dosar pentru violare de domiciliu și distrugere.
Câteva ore mai târziu, după ce oamenii legii au plecat, Maria a început să strângă dezordinea. Cu fiecare lucru pus la loc, simțea cum se așază și sufletul ei. Nu mai era femeia speriată de altădată. Era cineva care trecuse prin foc și învățase să nu se mai lase doborâtă.
Când a terminat, a deschis larg geamul și a lăsat aerul rece al serii să intre. Blocul era liniștit. Orașul — mare și plin de viață. Și, pentru prima dată după mult timp, ea simțea că aparține acelui loc.
Nu trecutului.
Nu fricii.
Ci propriului ei viitor.
Un viitor în care nimeni nu-i mai dicta pașii.
Un viitor în care, pentru prima dată, era liberă cu adevărat.