…și exact atunci când se pregătea să umple prima cană de cafea, motorul unui autoturism şuieră în parcare, rupând liniștea dimineții.
Maya ridică privirea.
Dino deja se ridicase în picioare, cu urechile ciulite. Câinele avea instincte mai bune decât orice sistem de alarmă, iar felul în care corpul lui se încorda îi spunea că ceva nu era în regulă.
Din mașină coborâră trei băieți tineri, cu glugile trase, cu ochii mici și agitați. Mișcările lor erau prea sigure pentru niște simpli clienți.
Nu veneau pentru cafea.
Veneau pentru belele.
Maya nu spuse nimic.
Nu era prima oară când vedea astfel de oameni. Știa tiparul, mirosul, privirea. În armată învățase că nu trebuie să reacționezi până nu e nevoie. Calm, respirație adâncă, privirea dreaptă.
Băieții intrară fără să salute și fără să privească meniul. Se așezară la o masă, lovind scaunele de podea. Unul dintre ei începu să râdă tare, prea tare.
Era râsul acela fals, cu subînțeles, care anunța necazuri.
— Hei, tanti, adu și nouă ceva, că văd că aici merge totul încet! — strigă cel cu gluga roșie.
Maya nu se grăbi. Termină de șters ceașca, apoi se întoarse spre ei cu un zâmbet mic, politicos.
— Ce doriți?
— Ceva de băut. Repede. — Tonul se voia autoritar, dar avea tremurul unui om obișnuit să primească ce vrea doar atunci când sperie pe alții.
Dino mormăi încet, un sunet scurt, adânc, ca un avertisment.
Băiatul cu gluga roșie râse.
— Ce-i, mă? Ai fiarele libere pe aici?
Maya își încordă maxilarul, dar rămase calmă.
— Dacă nu vă place câinele meu, puteți pleca. Nu vă obligă nimeni să stați.
Replica o surprinse chiar și pe ea.
Nu era genul de om care să ridice tonul, dar era acasă.
Aici, nimeni nu avea voie să o intimideze.
Cei trei se priviră între ei.
Apoi, inevitabil, veniseră cu pasul următor.
— Uite, tanti, noi zicem că nu ne mai ceri bani pe nimic azi. Să zicem că… suntem invitații tăi.
Unul puse palma pe tejghea, lăsând intenționat urme murdare pe lemnul lustruit. Altul învârtea un cuțit mic între degete, în semn de superioritate.
Maya nu clipi.
În interiorul ei, totul se liniștea.
Inima, respirația, gândurile.
În armată învățase că atunci când pericolul vine, corpul trebuie să devină o piatră rece, pregătită.
— Ieșiți afară. — Vocea ei sună ca o comandă.
Nu strigase, nu ridicase tonul. Dar avea în ea o forță tăioasă.
— Ce-ai zis? — făcu băiatul cu cuțitul.
Dino se puse între Maya și ei, cu corpul încordat, labele bine fixate pe podea.
Câinele nu avea nevoie de comenzi.
Simțea când cineva încerca să-i facă rău stăpânei.
Băiatul cu gluga roșie ridică mâna spre Dino, ca să-l lovească sau să-l sperie.
Nu mai apucă.
Maya se mișcă exact așa cum fusese antrenată: rapid, calculat, fără ezitare.
Îi prinse mâna de încheietură, o răsuci într-o fracțiune de secundă și îl împinse pe podea.
Cuțitul căzu din mâna celuilalt înainte ca băiatul să înțeleagă ce se întâmplă. Dino lătră o singură dată, atât cât să-i paralizeze de frică.
— Plecați acum. — spuse Maya, cu voce joasă, controlată. — Și să nu vă mai prind pe aici.
Băieții se ridicară împleticindu-se, cu ochii mari, speriați.
Nu mai râdea niciunul.
Nu mai dădeau ordine.
Nu mai pozau în duri.
Ieșiră în fugă, urcară în mașină și dispărură ridicând praf după ei.
Când liniștea se așternu din nou, Maya rămase câteva secunde nemișcată.
Apoi își trecu palma peste lemnul tejghelei, exact peste locul unde fusese crestătura bunicii.
Respiră adânc.
Și abia atunci își dădu seama că îi tremurau degetele.
Nu de frică.
Ci de descărcarea tensiunii.
Dino se apropie și îi puse botul pe mână.
— Gata, băiete… — șopti ea — suntem bine.
Și în lumina blândă a dimineții, cu miros de cafea proaspătă și lemn vechi, Maya înțelese un lucru simplu:
nu contează câți vin să te doboare,
atâta timp cât tu ai puterea, curajul
și oamenii — sau animalele — care stau lângă tine.
Acolo, în restaurantul bunicii, cu Dino la picioare și cu soarele pătrunzând prin geamuri, Maya simți că și-a recâștigat bucata ei de lume.
Și că nimeni nu avea s-o ia vreodată de la ea.