Și în clipa aia, am știut că tot ce urma să aud îmi putea schimba viața din temelii.
Adrian a tras aer în piept, lung, ca și cum îl durea să respire. A lăsat încet mâna în jos și s-a așezat pe marginea patului. Eu nu m-am mișcat. Doar îl priveam, așteptând, ținându-mi respirația.
„Trebuie să-mi ceri să-ți spun tot,” a murmurat, cu privirea pierdută.
„Ți-am cerut deja,” i-am răspuns.
S-a frecat la ochi, ca un om care nu doarme de zile întregi.
„Mia… am făcut o prostie. Una mare. Una pe care n-o pot lua înapoi.”
Mi s-a strâns stomacul într-un nod dureros. Dar nu am zis nimic. Îl lăsam să continue.
„E despre bani,” a spus, în sfârșit. „Nu despre… altceva.”
Am simțit cum îmi revin ușor genunchii. Mă temusem de cel mai rău. Că e vorba de altă femeie. Că familia noastră era pe cale să se rupă.
Bani… asta încă puteam duce.
„Ce bani?” am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.
„Am făcut un împrumut… pe ascuns. Și l-am făcut prost. Foarte prost. Cu hârtie cu datorie. La cine nu trebuia. Dobândă uriașă. Și… acum trebuie să achit. Repede.”
Simțeam cum îmi tremură buzele, dar mă forțam să mi le țin drepte.
„Cât?” am întrebat, deși mi-era groază de răspuns.
A coborât privirea.
„Douăzeci de mii de lei.”
Am închis ochii o clipă. Nu aveam suma asta stând degeaba. Nu în vremurile astea. Nu cu facturi, copii, școală, rate.
„De ce, Adrian? De ce ai făcut asta fără să-mi spui?”
A ridicat privirea spre mine și în ochii lui am văzut nu doar vină, ci rușine. Rușinea unui bărbat care simțise că nu mai poate ține casa pe umeri.
„M-am gândit că pot rezolva singur. Că sunt bărbat, că trebuie să mă descurc. N-am vrut să te încarc. N-am vrut să pari că tragi tu mai mult decât mine. Doar… am vrut să fac ceva bun. Să fie mai bine. Dar am dat cu capul.”
Am inspirat adânc. Mi se înmuiaseră palmele.
„Și de ce ai crezut că m-ai putea pierde pentru asta?”
A strâns buzele, încercând să nu plângă. De zece ani eram împreună și rar îl văzusem așa.
„Pentru că am mințit. Pentru că știu cât ții la încredere. Și-am stricat-o.”
Câteva secunde, în cameră a fost doar zgomotul ceasului de pe noptieră. Eu îl priveam. El mă privea. Două suflete obosite, prinse într-o viață care câteodată lovise mai tare decât ne așteptam.
„Adrian,” am spus încet, „m-ai rănit. Asta e adevărul. Dar nu te pierd pentru o greșeală. Nu pentru bani. Pe mine mă pierzi doar dacă renunți la noi.”
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
„Nu renunț,” a șoptit. „Doamne, nu renunț.”
M-am apropiat și i-am luat mâna. Mâna lui era rece și tremurată, dar a strâns-o pe a mea cu toată forța pe care o mai avea.
„Trebuie să rezolvăm asta împreună,” i-am spus. „Fără secrete, fără minciuni.”
A dat din cap, repetat, ca un om care primește o a doua șansă și simte cât de prețioasă e.
„O să muncim, o să strângem, o să tăiem din cheltuieli… dar ieșim la lumină. Toți trecem prin greutăți. Contează să trecem împreună.”
Pentru prima dată după mult timp, Adrian a inspirat fără să tremure.
A stins veioza și m-a tras ușor la pieptul lui, de parcă îi era teamă să nu dispar.
Și acolo, în întuneric, în liniștea casei noastre modeste, am înțeles ceva ce uitasem:
Nu ruinele unei case te distrug.
Ci tăcerile dintre doi oameni care nu mai vorbesc.
Noi vorbeam din nou.
Și asta era începutul salvării noastre.