În acel moment, am simțit cum îmi tremură genunchii. Nu știam dacă să iau telefonul și să fug ori să-l rog pe Ișu să-mi explice totul până la capăt. Am tras aer în piept și am privit ecranul, fără să clipesc.
Mesajele erau multe. Conversații lungi. Planuri. Sume. Date. Totul părea a fi o schemă bine pusă la punct. Iar numele meu apărea în mod repetat. Nu-mi venea să cred ce vedeam.
Ișu a rostit încet: „Doamnă… cineva vă pregătea o lovitură. Și nu una mică.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am înghițit în sec și m-am sprijinit de tejgheaua rece. Mă durea pieptul. Nu știam dacă e panică, frică sau trădare. Poate toate la un loc.
„Dar… Sofia?”, am reușit să întreb, abia șoptit.
Ișu a oftat adânc. „Uitați aici.” Mi-a arătat un mesaj în care Sofia discuta cu cineva numit „Radu”. Numărul nu mi-era cunoscut.
„Trebuie să terminăm până vine Alexandru. Ea e vulnerabilă și nu bănuiește nimic. Conturile sunt pregătite. Totul e aproape gata.”
M-am simțit de parcă cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Nici măcar nu-mi dădusem seama când am început să plâng.
Ișu mi-a întins un șervețel. „Doamnă, eu v-am spus tot ce am văzut. De aici încolo… trebuie să fiți atentă. Și să fiți rapidă.”
Am luat telefonul cu mâinile tremurânde și am ieșit din magazin ca o umbră. Strada vuia de lume, dar eu nu auzeam nimic. Parcă eram într-un vis urât, din care nu știam cum să mă trezesc.
Când am ajuns la mașină, m-am așezat pe scaun și am închis ochii. Mi-am amintit toate momentele cu Sofia: cum îmi aducea flori de 8 Martie, cum mă ajuta la masă de Crăciun, cum îmi spunea cu voce dulce „mamă-soacră”.
Totul părea adevărat. Și totuși…
Am pornit motorul și am condus spre casă, dar nu am intrat imediat. Am rămas în fața porții, privind spre geamurile unde, până atunci, crezusem că trăiesc liniștită. Ricardo era acasă. El nu știa nimic. Alexandru nici atât.
Cum să le spun? Ce să le arăt? Cum să nu-i rănesc?
Am intrat în casă cu telefonul strâns în palmă. Ricardo s-a uitat la mine mirat.
„Tereza? Ce-ai pățit? Ești palidă.”
Am lăsat geanta jos și m-am așezat pe scaun. Într-o clipă, tot curajul pe care încercasem să mi-l adun s-a făcut fărâme. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
„Ricardo… trebuie să-ți arăt ceva. Și după aceea… o să decidem ce facem.”
I-am întins telefonul. A citit câteva minute bune, fără să spună un cuvânt. Fața i s-a schimbat încet. Din surpriză, în mânie, iar apoi într-o tristețe adâncă, care m-a sfâșiat.
„Nu se poate… nu ea…”, a murmurat el.
„Ba se poate”, am spus printre lacrimi. „Și trebuie să acționăm.”
Ricardo a închis telefonul și mi l-a dat înapoi. „Primul lucru… mergem la bancă. Blochezi tot. Azi, nu mâine. Apoi îl sunăm pe Alexandru.”
Am dat din cap. Avea dreptate. Nu era timp de pierdut.
Am pus totul în mișcare: carduri blocate, parole schimbate, conturi verificate. Când am ieșit de la bancă, mă simțeam de parcă aș fi dus o piatră de moară în spate. Dar tot nu era gata.
Alexandru m-a sunat chiar atunci. „Mamă, ce-ai? Mi-a zis Sofia că i-ai dus telefonul la reparat.”
Am închis ochii. Inima îmi bătea nebunește.
„Alexandre… trebuie să vorbim. E ceva foarte grav. Te rog, vino acasă. Acum.”
A tăcut o secundă. „Vin.”
A ajuns în mai puțin de o oră. Ne-a privit pe amândoi, apoi pe telefon, și a știut că nu glumim. Când i-am arătat mesajele… s-a prăbușit pe scaun.
„Nu… Sofia n-ar face așa ceva. Nu are cum.”
L-am lăsat să citească tot. Rând cu rând. Secundă cu secundă. Realitatea i-a lovit ca un trăsnet: femeia pe care o iubea de 5 ani îl mințise. Și nu doar pe el. Pe noi toți.
A izbucnit în plâns, iar eu l-am cuprins în brațe ca atunci când era copil. Pentru prima dată după mulți ani, Alexandru s-a sprijinit pe mine ca și cum lumea întreagă se prăbușise.
Iar într-un fel… chiar se prăbușise.
„Ce facem acum?”, a întrebat el printre lacrimi.
Am inspirat adânc și am spus, cu o calmă hotărâre pe care nici eu nu știam că o am:
„Acum, adevărul iese la lumină. Și nu ne mai ascundem. Nu ne mai lăsăm călcați în picioare. O să înfruntăm totul, împreună.”
Pentru prima dată în trei zile, am simțit că pot respira.
Nu știam ce urma, dar mă simțeam pregătită.
În familia noastră, minciuna nu își mai avea locul.
Iar adevărul, oricât de dureros, tocmai începuse să ne elibereze.