Și, în seara aceea, în bucătăria tăcută, am simțit pentru prima dată în viața mea că nu mai pot trăi așa. O liniște ciudată m-a cuprins, una care nu venea din resemnare, ci din hotărâre.
M-am uitat în jurul meu.
Toate farfuriile acelea, masa aceea mare din lemn masiv, faianța aleasă de mine acum douăzeci de ani… totul era rodul muncii mele.
Rodul unei vieți pe care ei o luau de bună.
Am șters blatul, am strâns prosoapele și, în timp ce apa picura încet în chiuvetă, mi-am spus:
„Gata. Ajunge.”
Dimineața următoare m-am trezit înaintea tuturor, cum făceam mereu.
Doar că de data aceasta nu am pregătit micul dejun.
M-am așezat la masă cu un caiet și un pix. Atât.
Când Carmen a coborât în grabă, cu fața ei obosită, iritată, obișnuită să mă văd alergând prin casă, s-a oprit brusc.
— Mama… ce faci?
— Aștept să ne strângem toți, i-am răspuns calm.
A urmat Alexandru, bombănind ceva despre cafea, apoi copiii, cu telefoanele în mână.
Toți s-au așezat la masă, mirați că nu îi aștepta miros de omletă sau ceai cald.
Am ridicat privirea din caiet și am început.
— Vreau să vă spun ceva. Și vreau să terminați de râs de mine. De azi înainte, lucrurile se vor schimba.
Alexandru a pufnit ironic. Carmen și-a dat ochii peste cap.
— Mamă, dacă e vorba iar de…
— NU, am ridicat vocea pentru prima dată după ani. Acum vorbesc eu.
Casa s-a făcut mică.
Copiii s-au oprit din butonat.
— Voi credeți că eu trăiesc din pensia de 1.800 de lei? Că m-am chinuit o viață ca să fiu un fel de servitoare în propria mea casă?
Carmen a încercat să intervină, dar am ridicat mâna.
— În momentul în care tatăl tău ne-a părăsit, am jurat că n-ai să duci lipsă de nimic. Și n-ai dus. Dar asta nu înseamnă că n-am știut să-mi pun banii deoparte. Să investesc. Să muncesc cu cap.
Se uitau la mine ca la un străin.
— Casa asta nu e doar casa în care stăm. Este pe numele meu. Terenul din spatele casei este pe numele meu. Și mai am două apartamente în oraș, plus economii de aproape 300.000 de lei.
Carmen a rămas cu gura deschisă. Alexandru a încremenit.
— Ani de zile v-am lăsat să credeți că sunt o bătrână obosită, dependentă de voi. Dar adevărul este că am tăcut pentru pacea casei. Numai că pace nu mai este. Respect nici atât.
Am închis caietul.
— Așa că, draga mea Carmen, și tu, Alexandru, de azi înainte veți contribui la cheltuielile casei. Cu cât? Cu exact cât am contribuit și eu când v-am crescut: totul.
Am lăsat câteva secunde să treacă.
— Iar dacă nu vă convine, puteți să vă mutați. Copiii îi pot vizita oricând.
Maria a izbucnit:
— Bunico, dar noi nu am vrut…
— Știu, puiule, am spus-o blând. Voi sunteți copii. Dar nu pot să vă cresc batjocorind-o pe bunica voastră. Și nici nu vreau să creșteți cu ideea că o femeie care muncește toată viața pentru ai ei merită dispreț la bătrânețe.
Am văzut-o pe Carmen cum se clatină.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mamă… noi… nu ne-am gândit…
— Știu. Nu v-ați gândit. Pentru că eu am făcut totul ca să nu vă lipsească nimic. Dar uite cum se întoarce: când oamenii au prea mult, uită să fie recunoscători.
S-a făcut tăcere.
Apoi, pentru prima dată în ani, Carmen s-a ridicat și m-a îmbrățișat. Strâns.
Ca o fetiță speriată.
— Iartă-mă, mamă… te rog… iartă-mă…
Alexandru privea în gol, rușinat.
Copiii nu mai scoteau un sunet.
— Eu nu vreau scuze, am spus. Vreau schimbare. Respect. Și liniște.
A doua zi, fără să spună nimic, Carmen mi-a lăsat pe masă 1.500 de lei „pentru cheltuieli”.
Alexandru a început să facă treburile prin curte.
Copiii m-au ajutat la bucătărie, iar Maria mi-a spus încet:
— Bunico… tu nu miroși a urină. Mi-am cerut scuze.
Am zâmbit.
Nu pentru bani. Nu pentru treburile făcute.
Ci pentru că, în sfârșit, după o viață întreagă, am fost văzută.
Iar în casa mea… respectul s-a întors la locul lui.