Enric ridică privirea din hârtiile lui și, pentru o clipă, simte că nu mai recunoaște vocea care spune „Intră”. Parcă vorbea altcineva, mai blând, mai omenesc.
Ușa se deschide încet, iar Iulia intră cu aceeași demnitate tăcută. Ține în mână un sac cu mopuri și cârpe, dar nu arată obosită. Dimpotrivă, pare împăcată cu ea însăși, ca și cum ar fi făcut ceva firesc, nu ceva extraordinar.
„Am terminat pentru azi, domnule”, spune ea.
Enric o privește lung.
„Iulia… vreau să vorbim puțin.”
Ea își apleacă respectuos capul.
„Sigur, domnule.”
Enric îi face semn să se așeze, dar ea rămâne în picioare.
„Prefer să stau… dacă nu vă supărați.”
„Bine”, rostește el, apoi răsuflă adânc.
„Am văzut ce ați făcut în dormitor.”
Iulia tresare ușor, dar nu spune nimic.
„Și vreau să știți că… nu am mai văzut așa ceva. Nu în cincisprezece ani. Nimeni… dar nimeni nu a pus banii la loc.”
Ea zâmbește cu modestie.
„Nu erau ai mei, domnule. E simplu.”
Enric se ridică de la birou și face câțiva pași prin cameră, ca și cum ar căuta cuvintele potrivite. Pentru prima dată după mult timp, nu e sigur pe el.
„Iulia… spuneți-mi, vă rog, cum reușiți? Cum rămâneți atât de… dreaptă într-o lume care nu e deloc dreaptă?”
Ea își strânge mâinile în față.
„Domnule… când ai trecut prin destule, înveți că liniștea ta nu se cumpără cu bani. Nici cu mulți, nici cu puțini.”
Enric se oprește.
Cuvintele ei îl lovesc direct în piept.
„Eu… am pierdut încrederea în oameni”, spune el, cu un glas aproape șoptit.
„Atunci e momentul să o recâștigați”, răspunde Iulia fără ezitare.
„Dar începeți cu oamenii potriviți.”
Pentru o clipă, biroul rămâne tăcut. Doar ceasul de pe perete se aude, ticăind egal.
Enric se întoarce spre ea și o privește diferit, ca pe o ființă umană, nu ca pe un pion într-un joc vechi.
„Iulia, vreau să vă ofer un contract pe termen lung. Și o mărire. O să primiți 4.500 de lei pe lună. Meritați.”
Iulia rămâne fără cuvinte.
Ochii i se umplu cu lacrimi, dar nu plânge.
„Domnule… vă mulțumesc. Nu pentru bani. Ci pentru încredere.”
„Și eu vă mulțumesc”, spune Enric, iar vocea lui tremură pentru prima dată în ani buni.
În timp ce Iulia iese din birou, Enric rămâne cu mâna pe clanță, urmărind-o cum coboară scările. În sufletul lui, ceva vechi se crapă, ca o coajă uscată care ascundea adevărul.
Pentru prima dată după mult timp, simte că nu e singur.
Că lumea nu e pierdută.
Că încă există oameni curați, oameni care nu se lasă cumpărați.
Și de acolo, din liniștea biroului său, Enric știe clar un lucru:
încrederea nu se testează cu bani, ci se câștigă cu gesturi mici și adevărate.
Mai târziu, într-o seară liniștită, își amintește cum Iulia a rostit „Doamne, mulțumesc pentru un serviciu cinstit”.
Și pentru prima dată, repetă și el în gând ceva asemănător.
Nu pentru bani.
Nu pentru afaceri.
Ci pentru că, într-o zi obișnuită, o femeie simplă i-a readus credința în oameni.
O poveste mică, dar o schimbare mare.
Atât cât să îți aducă speranța că, oricât de greu ar fi, încă există bunătate.