Când am coborât din mașină, mi-am dat seama că Andreea nici măcar nu intenționa să intre cu mine. A oprit în fața terminalului, a deschis portbagajul, a scos trolerul și l-a lăsat acolo, pe trotuar. Nu m-a privit. Nu mi-a zis „ai grijă”. Doar a plecat.
În câteva secunde, roțile mașinii s-au pierdut în trafic, iar eu am rămas singură, cu valiza lângă mine și cu o ghemotoacă fierbinte în piept. Încercam să respir, dar fiecare inspirație era ca o înțepătură.
Am început să caut telefonul.
Nu era.
Portofelul? Dispărut și el.
Atunci am înțeles: nu fusese doar o izbucnire. Fusese intenție. Mă lăsase complet neajutorată într-un oraș străin, fără bani și fără nicio cale să cer ajutor.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Mi-am sprijinit palma de o coloană metalică și am tras aer în piept.
„Nu plânge, Dorina”, mi-am șoptit. „Nu aici.”
Dar lacrimile tot au venit.
Așa m-a găsit bărbatul acela.
Un domn înalt, îmbrăcat impecabil, cu părul grizonat și cu o privire calmă. Părea genul acela de om pe care îl vezi doar prin reviste ori pe la serate de lux. A încetinit când a trecut pe lângă mine, apoi s-a întors.
„Doamnă… vă simțiți bine?”
Am încercat să mă adun, dar vocea mi s-a tăiat.
„Nu… nu prea.”
A privit în jur, apoi înapoi la mine.
„Sunteți singură?”
Am dat din cap.
Atunci s-a apropiat un pas și a spus încet, aproape ca o confidență:
„Am o rugăminte ciudată… Prefă-te că ești soția mea. Șoferul meu ajunge imediat și… am nevoie să par că nu sunt singur.”
L-am privit șocată.
„Domnule, eu… nu înțeleg…”
A ridicat palma, liniștitor.
„Nu vă cer nimic nepotrivit. E doar o situație delicată în familia mea. O să vă explic totul în mașină. Vă promit că sunteți în siguranță. Dar vă rog: spuneți doar ‘dragă’ când vine șoferul.”
Nu știu ce m-a făcut să accept.
Poate faptul că nu aveam altă opțiune.
Poate că aveam nevoie ca cineva – oricine – să nu mă lase acolo, pierdută.
Poate tonul lui cald, care nu semăna cu nimic din ce auzisem în ultimele zile.
Când șoferul a oprit în fața noastră, bărbatul m-a atins ușor pe spate.
„Zâmbește, te rog.”
Am făcut ce mi-a spus.
Șoferul a coborât repede, deschizând ușa din spate.
„Bine ați revenit, domnule!”
„Mulțumesc, Gheorghe”, a zis bărbatul, apoi m-a privit cald. „Hai, dragă.”
Cuvântul acela m-a izbit în piept. Nu mi-l mai spusese nimeni de ani de zile cu blândețe.
Am urcat în mașină fără să pun întrebări.
Interiorul mirosea a lavandă și a piele scumpă, iar aerul rece m-a făcut să tresar.
Pe drum, bărbatul s-a prezentat:
„Mă numesc Laurian Vălean. Familia mea e din zona Clujului. Sunt în Dubai pentru câteva contracte… și pentru a evita o scenă neplăcută cu niște rude insistente. Au impresia că, dacă mă văd singur, pot decide ei cu cine trebuie să mă însor.”
A zâmbit scurt, dar în privirea lui nu era amuzament.
„Sunteți… soția mea de formă. Doar până scap de ei.”
Am înghițit în sec.
„Domnule Laurian, eu… nu știu cum să vă spun, dar fiica mea m-a lăsat aici fără nimic. Nici bani, nici telefon. Nu știu ce să fac…”
A tăcut o clipă.
Apoi și-a întors privirea spre mine.
„Nu vă îngrijorați. O să rezolvăm. Și… fiica dumneavoastră o să regrete tot ce v-a făcut. Uneori, oamenii au nevoie să vadă ce au pierdut.”
Cuvintele lui mi-au aprins în suflet o scânteie pe care o credeam stinsă.
Pentru prima oară în zilele acelea, am simțit că nu sunt chiar singură.
Laurian m-a dus la un hotel decent, a plătit camera fără să clipească și mi-a lăsat bani pentru strictul necesar. Mi-a spus doar atât:
„Mâine plec spre Cluj. Dacă vreți, veniți cu mine. România e acasă, nu Dubaiul. Și… aveți nevoie să vă întoarceți acolo unde aveți valoare.”
În noaptea aceea am stat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală.
Mă durea tot ce trăisem.
Dar în același timp, simțeam în mine un fel de renaștere.
A doua zi dimineață, am coborât în fața hotelului.
Laurian mă aștepta, sprijinit de mașină, cu un zâmbet discret.
„Dorina… ești pregătită?”
Am inspirat adânc.
Pentru prima oară în ani de zile, răspunsul a venit din inimă:
„Da. Sunt pregătită. Pentru mine.”
Nu știam ce mă așteaptă acolo, înapoi în țară.
Nu știam cum va reacționa Andreea.
Nu știam dacă viața mea o va lua într-o direcție nouă sau doar mi-am recăpătat curajul.
Dar într-un lucru eram sigură:
Nu mai eram femeia care plecase în vacanța aceea.
Eram femeia care învățase, în cel mai greu mod posibil, că uneori… trebuie să-ți salvezi singură sufletul.
Iar asta, pentru mine, a fost cel mai mare început.