— „Maria…?”
A ridicat privirea atât de încet, de parcă fiecare mișcare o durea. Pentru o secundă, m-am întrebat dacă mă mai recunoaște. Ochii ei se mișcau greu, ca și cum ar fi căutat un nume pierdut în amintiri.
— „Andrei?” a șoptit, și în glasul ei era o oboseală pe care nu o auzisem niciodată înainte.
M-am așezat lângă ea, simțind cum podeaua rece îmi trece prin tălpi. Avea mâinile subțiri, de parcă pierduse multe kilograme. Am încercat să-i ating brațul, dar am simțit că mi-e teamă. Teama că e prea fragilă. Teama că am contribuit la asta.
— „Ce s-a întâmplat? De ce ești aici? De ce ești singură?”
A întors privirea și a clipit lung, ca și cum ar fi încercat să adune forță pentru o propoziție.
— „N-am vrut să te deranjez…”
Mi-a înțepenit sufletul. Chiar și după tot ce trecusem, femeia asta încă își făcea griji să nu fie o povară pentru mine.
— „Maria, te rog… spune-mi.”
A tras aerul cu dificultate.
— „Am fost diagnosticată… acum o lună. O boală autoimună… îmi atacă organele. Medicii încearcă să o oprească. Uneori răspund la tratament, alteori… nu prea.”
Am simțit cum mi se strânge pieptul. M-am trezit întrebând, fără să-mi dau seama:
— „De ce nu m-ai sunat? De ce nu ai spus nimănui?”
— „Cui să spun, Andrei? Părinții sunt plecați la țară și nici nu vreau să-i sperii. Iar tu… tu aveai dreptul să-ți vezi de viață.”
Cuvintele ei au căzut între noi ca niște pietre grele.
În jurul nostru, coridorul era plin de oameni, asistente care treceau în grabă, tărgile scârțâiau, cineva plângea într-o altă încăpere. Dar tot zgomotul se estompa în timp ce mă uitam la femeia asta, cea pe care o iubisem, chiar dacă nu avusesem curajul să recunosc asta nici față de mine.
— „Maria, nu pot să te las așa. Ai pe cineva aici? Un doctor, o secție, un salon? Ce pot să fac?”
A ezitat.
— „Stau la salonul 16. Dar… nu vreau să… te oblig.”
— „Nu mă obligi. Vreau să fiu aici.”
Ochii ei s-au umezit, dar nu a plâns. Așa era ea — tăcea în loc să izbucnească.
M-am ridicat, am luat stativul cu perfuzie și am spus:
— „Hai în salon. Te duc eu.”
Mergea încet, cu pași mici, iar fiecare pas îmi dădea un nod în gât. Nu înțelegeam cum se topise atât de repede femeia care altădată se învârtea prin casă cântând în timp ce gătea.
În salon erau două femei în vârstă care urmăreau știrile de la televizor. Una dintre ele s-a uitat lung la noi, apoi a repetat în șoaptă: „Tinerețea asta… numai necazuri.”
Am ajutat-o pe Maria să se așeze pe pat. S-a întins ușor, parcă temându-se să nu rupă ceva.
— „Andrei…” a spus dintr-o dată.
— „Da?”
— „Regreți ceva?”
M-am așezat pe scaunul de lângă pat. Întrebarea asta m-a lovit fix în locul unde mă dureau cel mai tare vinovățiile.
— „Regret… că nu am fost acolo când aveai nevoie de mine. Regret că m-am ascuns în muncă și că te-am lăsat să duci totul singură. Regret că te-am pierdut.”
Maria a zâmbit slab.
— „Și eu am greșit, Andrei. M-am închis în mine. Dar… nu te-am urât nicio clipă. Nici măcar când ai cerut divorțul.”
Am închis ochii. Parcă înghițeam o piatră.
— „Maria, vreau să te ajut. Vreau să mergem împreună la doctor, să vorbim cu cine trebuie, să… să vedem ce se poate face.”
— „Crezi că mai contează acum?”
— „Da. Contează.”
A rămas tăcută, apoi a întins mâna spre a mea. Am prins-o. Era slabă, caldă și totuși atât de nesigură. Dar în clipa aceea am știut un lucru: nu aveam să o mai las singură.
În zilele următoare, am fost mereu acolo. La consultații, la tratamente, la analize. I-am adus supe calde, haine comode, chiar și revista preferată. Îi aduceam flori, nu scumpe, doar câte un buchet de margarete de la piață. Îi povesteam ce se mai întâmpla prin oraș, iar ea asculta cu ochii închiși, ca și cum se odihnea în vocea mea.
Și într-o dimineață, după o noapte lungă de febră, Maria m-a privit și a spus:
— „Andrei… mulțumesc că nu m-ai lăsat.”
Nu știam dacă tratamentul avea să-i aducă un viitor lung sau doar câțiva ani liniștiți, dar știam un lucru sigur: nu o mai pierdeam a doua oară.
Mi-am dat seama atunci că dragostea nu plecase niciodată. Doar se rătăcise printre frici, dureri și greșeli.
Și în timp ce îi țineam mâna, am înțeles poate cel mai important adevăr al vieții:
Uneori, nu divorțul rupe o familie.
Ci tăcerea.
Iar uneori… tăcerea poate fi învinsă.