Ioana s-a uitat la picăturile de cafea care îi alunecau pe încheietură. Nu s-a grăbit să le șteargă. Respirația ei a rămas calmă, aproape prea calmă pentru cineva abia stropit cu o cafea fierbinte. Cei din jur se opreau unul câte unul din mestecat, simțind că urmează ceva.
Munteanu continua să râdă cu prietenii lui, convins că incidentul se va termina acolo. Așa se întâmpla de obicei. Cei mici, cei tăcuți, cei care nu aveau dorința de a ieși în față, plecau capul și mergeau mai departe.
Dar Ioana nu era genul acela.
Și nu fusese niciodată.
Ea și-a ridicat tava, a așezat-o, cu mișcări lente și precise, pe o măsuță din apropiere, apoi s-a întors către el.
– Hai să repetăm, a spus ea liniștit, ca și cum ar fi vorbit despre vreme. Tu intri în mine. Tu verși cafeaua. Eu spun „hei”. Iar tu…?
Tonul era blând, dar privirea era tăioasă ca un brici. Unii dintre colegi începuseră deja să își tragă scaunele puțin mai în spate. Era ceva în vocea ei care nu suna deloc a ceartă obișnuită.
Munteanu și-a ridicat sprâncenele, amuzat.
– Eu… continui micul dejun, ce altceva? a zis el, cu un zâmbet larg, încercând să mențină atmosfera de glumă.
Ioana a făcut un pas mic în față. Nu amenințător. Nu grăbit. Doar suficient cât să-l facă să-și dea seama că nu se intimidase nici măcar o secundă.
– Nu e corect, Munteanule, a zis ea încet. Tu știi regulile. Când greșești… te scuzi.
Râsetele din spatele lui au început să se stingă. Chiar și prietenii cei mai apropiați simțeau că situația se schimba.
Munteanu și-a dat ochii peste cap.
– Ce vrei, să-ți iau o cafea nouă? Hai, că nu e capăt de lume.
– Nu, a răspuns ea. Vreau să înveți ceva.
El a clipit, surprins.
Dar înainte să poată rosti ceva, Ioana a ridicat mâna și a prins cana lui de cafea, într-o mișcare rapidă. Nu l-a atins pe el. Doar cănile s-au atins. Iar el s-a speriat suficient cât să facă un pas în spate.
Toți au înghețat.
Ioana a rămas complet calmă.
– Dacă eu ramân tăcută, nu înseamnă că sunt slabă. Dacă nu te caut la scandal, nu înseamnă că nu știu să-l opresc.
Munteanu încerca să râdă, dar glasul i se schimbase, pierduse siguranța aceea falsă cu care intrase în încăpere.
– Ce vrei să spui, Croitorule?
– Că ai greșit fata.
Aproape imperceptibil, Ioana a împins cana către el. O mică mișcare. Un semnal. Deodată, era clar pentru toți din cantină că nu ea era cea intimidată.
Ci el.
Un murmur a trecut printre mese. Unii zâmbeau deja, simțind cum echilibrul de putere se schimba.
Ioana a lăsat cana pe masă.
– O scuză. Asta e tot ce cer.
Munteanu strângea din fălci. Era mândru, impulsiv, obișnuit ca lumea să se dea la o parte din calea lui. Dar aici nu era vorba doar de el. Era vorba de toți cei care îl priveau. De faptul că cineva mică și tăcută îl pusese la colț fără să ridice vocea.
A respirat adânc.
– …Bine, a zis el, forțat. Scuze.
Ioana a dat un mic din cap.
– Acum vezi? A fost simplu.
Ea și-a luat tava și s-a întors la masă, ca și cum totul s-ar fi încheiat. Ca și cum nu tocmai doborâse un munte cu o singură frază.
Dar povestea nu se terminase acolo.
Pentru că, după câteva secunde, Munteanu a venit după ea. Nu furios. Ci confuz. Derutat. Poate pentru prima dată în viața lui.
– Ioana… cum ai făcut asta? a întrebat el, oprindu-se lângă masa ei.
Ea a ridicat privirea, calmă ca întotdeauna.
– Simplu. Oamenii nu se tem de puterea ta. Se tem de puterea pe care o crezi tu că o ai.
El a rămas blocat. Apoi, în mod neașteptat, a râs scurt. Nu batjocoritor. Ci sincer.
– Cred că… ai dreptate.
Ioana a ridicat din umeri.
– Nu trebuie să fii cel mai mare ca să fii cel mai puternic.
Pentru prima dată, Munteanu a tăcut.
A fost începutul unei schimbări pentru el. Iar pentru Ioana, doar o nouă dimineață în care demonstra, fără să ridice tonul, că forța adevărată nu stă în mușchi, ci în minte.
Și în calmul acela pe care puțini îl înțeleg, dar toți îl simt.