…Și exact în clipa aia, ușa grea de lemn a restaurantului s-a deschis cu un scârțâit scurt, dar atât de ascuțit încât toate privirile s-au întors imediat.
Bodyguardul meu, Alex, a intrat primul.
Nu era genul de om pe care îl treci cu vederea: înalt, lat în umeri, cu privirea calmă, dar rece ca o lamă de cuțit. Părea rupt dintr-un film, nu din viața mea. Iar prezența lui acolo, la masa „familiei perfecte”, a făcut ca toți să înghețe ca la un control inopinat.
— Sofia — a spus, înclinând capul —, a venit.
În stomac mi s-a strâns un nod dureros. Momentul pe care încercasem să-l amân cât de mult se putea sosise în cea mai proastă seară posibilă.
— Cine a venit? — a întrebat mama, cu vocea subțire, tăioasă, de parcă îi ajungea mirosul de scandal până în oase.
N-am apucat să răspund. Era deja prea târziu.
În spatele lui Alex, a apărut un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum impecabil. Nu era înalt, nu era amenințător, dar avea o prezență care făcea oamenii să se dea instinctiv un pas înapoi.
Și toată lumea de la masă a făcut asta.
— Bună seara, doamnă Ioniță, domnule Ioniță — a spus bărbatul, cu o politețe care făcea aerul să pară mai greu. — Numele meu este Mureșan. Sunt de la firmă. Am venit pentru Sofia.
Mama a clipit des, ca și cum cineva tocmai i-ar fi schimbat filmul din fața ochilor.
— Ce firmă? — a întrebat ea, iar vocea îi tremura puțin, lucru rar, aproape istoric.
Am inspirat adânc. Era momentul adevărului, deși nu-l voiam acolo, nu în seara aia, nu în fața lor.
— Firma la care lucrez — am spus, în sfârșit. — E… complicat.
— Complicat? — a repetat tata, strângând șervețelul în pumn. — Ce-ai făcut, Sofia?
N-am apucat să deschid gura. Mureșan a pus o mapă groasă pe masă, lângă farfuriile cu deserturi scumpe, și a deschis-o cu un gest calculat.
A scos câteva documente și le-a așezat în fața lor.
— Fata dumneavoastră — a spus el — nu lucrează într-un birou obișnuit. Nici într-un magazin, nici într-o firmă de IT. Sofia este consultant privat în recuperări financiare. Pe românește… rezolvă cazuri pe care alții nu au curaj să le atingă. Lucrează cu oameni periculoși. Și, uneori, recuperează sume… substanțiale.
Tata a încremenit.
Mama a rămas cu gura întredeschisă, incapabilă să scoată un sunet.
— Cât de… substanțiale? — a întrebat Dinu, încercând să-și păstreze tonul de om superior, dar vocea îl trăda.
— Astăzi — a spus Mureșan, rotind mapa spre mine — avem o situație urgentă. Sofia trebuie să vină cu noi imediat. Este vorba de o datorie de șase sute de mii de lei. Și doar ea poate încheia negocierea fără să se lase sânge.
La auzul cuvântului „sânge”, Mirela a scăpat rujul pe masă. S-a rostogolit ușor, murdărind feșia albă.
— Glumiți, nu? — a spus mama, aproape șoptind. — Sofia? Fata mea? Fata care nu e în stare să-și facă unghiile fără programare?
Alex a ridicat o sprânceană. Nu i-a plăcut.
Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Era rușine? Era furie? Era totul la un loc.
— De ani buni îmi câștig pâinea singură — am spus, privindu-i drept în ochi. — Și nu cu bârfe, nu cu aparențe. Cu muncă adevărată. Periculoasă, da, dar cinstită.
Tata și-a dres vocea, dar nu i-a ieșit decât un sunet scurt, sec.
— Și… ai nevoie de… bodyguard?
— Uneori, da.
— Și oamenii ăștia… vin aici? La masa mea de zi de naștere?
— Pentru că e urgent — am spus. — Și pentru că sunt bună la ceea ce fac. Foarte bună.
A fost prima dată în toată seara când s-au uitat la mine de parcă m-ar fi văzut cu adevărat.
— Sofia — a spus, în cele din urmă, tata — ești sigură că vrei viața asta?
L-am privit. În ochii lui nu mai era reproș. Doar frică.
— Nu știu dacă o vreau — am spus încet. — Dar știu că e singura în care sunt eu însămi.
Apoi m-am ridicat de la masă.
— Trebuie să plec.
Și, pentru prima dată în viața mea, niciunul dintre ei nu m-a oprit.