…și m-am prins pe loc că adevărul care urma să iasă la lumină avea să doară mai tare decât orice lovitură.
M-am sprijinit de marginea patului, încercând să-mi țin echilibrul. Iulian făcea pași mici înapoi, evitând privirea mea, în timp ce femeia continua să mă studieze ca și cum încerca să îmbine două piese de puzzle care nu aveau ce căuta împreună.
— Ești… soția lui? m-a întrebat ea, cu un fir subțire de voce.
— Da, am răspuns. Până la proba contrarie.
Femeia a inspirat adânc, și-a dus mâna la piept și a spus, aproape șoptind:
— Eu sunt… soția lui Iulian. De două luni.
Aerul din cameră părea că se subțiază. Am simțit cum podeaua se depărtează de sub picioarele mele. M-am așezat, pentru că altfel aș fi căzut.
Iulian s-a apropiat, încercând să mimeze un fel de grijă, dar privirea lui îl trăda. Nu era vinovăție acolo. Era frică. Frică să nu piardă ceva.
— Trebuia să-ți spun, a murmurat el. Noi… ne-am distanțat. Știi și tu. Nu mai mergea.
— Așa de rău nu mergea, dacă ieri încă eram soț și soție cu acte, am zis, simțind cum mi se strânge stomacul.
Femeia, care se prezentase între timp ca Alina, m-a privit cu ochii umezi.
— Eu nu am știut… Iulian mi-a spus că e divorțat de doi ani.
Două luni. Atât îi luase să mă înlocuiască oficial în altă viață, în altă casă, poate chiar în alt pat. Probabil repetase aceleași vorbe pe care le spusese și mie cândva. Aceleași promisiuni.
Apoi, dintr-o dată, am înțeles. Și mi s-a făcut rușine pentru el. Nu pentru mine.
— Iulian, am zis, ridicând privirea, tu ai venit aici doar pentru bani, nu?
A tresărit. Perfect. Asta a fost confirmarea.
— Ce bani? Nu știu despre ce vorbești, a bâiguit el.
— Ba știi. Știi foarte bine. Aflase de accident, dar nu venise. Aflase că sunt ruptă de durere, dar nu-i păsa. Dar în momentul în care cineva i-a spus că am primit o moștenire uriașă… atunci a apărut.
Alina l-a privit brusc, cu ochii mari.
— Ce moștenire?
Iulian a încercat să o ia de mână, dar ea s-a tras.
— Nimic important, a zis el. O prostie.
— Două sute de milioane de dolari sunt o prostie? am întrebat rece.
Camera s-a umplut dintr-odată de un fel de tăcere apăsătoare, ca înaintea unei furtuni. Alina s-a așezat pe scaun, cu fața pierdută, iar eu simțeam pentru prima dată o brumă de compasiune pentru ea. Nu era vina ei. Fusese păcălită exact cum fusesem și eu, doar că ea încă nu înțelesese în ce se băgase.
— Alinei îi poți spune ce vrei, am continuat eu, dar eu știu adevărul. Și mai știu ceva: n-ai venit aici pentru mine. Nici pentru accident. Ai venit pentru bani.
Iulian s-a înroșit la față, un roșu murdar, ca un om prins cu mâța-n sac.
— Știi ce? a izbucnit el. Poți să crezi ce vrei. Dar banii ăia… fac parte și din viața mea. Și eu am dreptul la o parte.
— Drept? am repetat, aproape râzând. Drept are doar omul care a stat lângă mine. Tu ai fost ocupat.
Am simțit cum în mine crește ceva ce nu mai simțisem demult: puterea. Puterea de a nu mai accepta firimituri. Puterea de a-mi lua viața înapoi.
— Iulian, am spus calm, o să primești exact ce meriți. Adică nimic.
A vrut să răspundă, dar atunci Alina s-a ridicat, tremurând.
— Gata, Iulian. Eu plec. Nu merit așa ceva.
Și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi.
Iulian a rămas locului, dezarmat. A încercat să spună ceva, dar n-a găsit nici măcar o scuză.
— Te rog… hai să vorbim.
— Nu, am spus. Eu vorbesc doar cu oameni care țin la mine.
Am apăsat butonul de chemat asistenta și am întors capul spre geam. Fără să-l mai privesc.
Când ușa s-a închis după el, mi s-a așternut în suflet o liniște ciudată, dar bună. Pentru prima dată după mult timp simțeam că respir cu adevărat.
Aveam în față o viață nouă. Și, pentru prima dată, era doar a mea.
Și eram pregătită s-o trăiesc fără frică. Fără compromisuri. Fără oameni care mă iubesc doar când au ceva de câștigat.
A doua zi, când am ieșit din spital, aerul rece mi s-a părut cel mai frumos lucru din lume.
Eram vie.
Eram liberă.
Și aveam două sute de milioane de motive să nu mă mai uit niciodată înapoi.