Horațiu a încremenit. Picioarele i s-au tăiat ca și cum pământul i-ar fi fugit de sub el. Lia simțea cum îi bate inima în urechi, ca o tobă spartă. Nici vântul, nici pădurea nu puteau să scoată un asemenea sunet. Era o voce omenească. O voce… prea cunoscută.
Au mai făcut un pas, apoi încă unul. Frunzele ude trosneau sub bocancii lor, iar aerul rece le tăia obrajii.
— Nu poate fi… șopti Horațiu, abia respirând.
Dar era. Vocea repeta, slab, cu pauze lungi:
— Cine… e… acolo?
Când au ajuns în fața cabanei, ușa veche atârna într-o balama ruginită. Lia a ridicat încet mâna și a împins-o. Un scârțâit prelung a spart liniștea, iar înăuntru era întuneric, doar o dungă subțire de lumină pătrundea printr-o crăpătură din acoperiș.
Pe un pat improvizat, acoperită cu pături vechi împletite, stătea o femeie zbârcită, slabă cât un fir de ață, dar vie. Ochii ei tulburi s-au ridicat spre siluetele din ușă. Și atunci Lia a simțit cum i se oprește respirația.
— Ana…? a rostit, nevenindu-i să creadă.
Bătrâna a mișcat capul, încet, iar când privirea ei s-a fixat pe fiul ei, un tremur i-a străbătut trupul.
— Horațiu… ai venit…?
Vocea ei era doar o suflare, un firicel subțire care părea că se poate rupe oricând.
Horațiu s-a prins de marginea ușii, de parcă lumea se învârtea cu el. N-a putut rosti nimic. Lia, în schimb, a făcut un pas înainte și a simțit un nod strâns în gât. Faptul că femeia trăise opt ani acolo depășea orice imaginație.
— Cum… cum ai supraviețuit? întrebă ea, cu glasul tremurat.
Ana a zâmbit slab.
— Dumnezeu… și pădurea… copiii muntelui… Nu m-au lăsat să mor.
Abia atunci Lia a observat, în colțul încăperii, câteva lemne tăiate, o sticluță cu tinctură, niște borcane cu mure și ciuperci uscate. Cineva îi adusese lucruri. Cineva avusese grijă de ea.
— Cine… cine a fost aici cu tine? întrebă Lia.
Ana a ridicat mâna și a arătat spre fereastră.
— Oamenii de sus… ei știu. M-au găsit. M-au ținut în viață. Mi-au spus că într-o zi… o să vă întoarceți.
Privirile celor doi s-au întâlnit și amândoi au simțit cum îi trece un fior rece prin spinare. Pădurarii. Ciobanii. Cei care trăiau în poienile din vârful muntelui. Oameni retrași, dar cu suflet, care nu lăsau pe nimeni în voia sorții.
Horațiu a căzut în genunchi.
— Mamă… iartă-mă…
Ana l-a privit lung, cu o blândețe care tăia mai adânc decât orice reproș.
— Scoală-te, dragul meu. Dacă n-ai iubi… n-ai suferi. Și dacă n-ai suferi… n-ai fi venit.
Lia a simțit cum lacrimile îi curg pe obraji. Ani la rând trăise cu teama că vina lor avea să-i urmărească toată viața. Acum, privind la bătrâna firavă, simțea pentru prima oară o ușurare apăsătoare, ca după o furtună grea.
— Haideți… luați-mă acasă… vreau să-mi văd iar satul…, șopti Ana.
Horațiu s-a repezit să o ridice, dar bătrâna l-a oprit cu o atingere ușoară.
— Încet. Nu-mi mai pot grăbi pașii. Dar vreau… să merg pe picioarele mele.
Au ieșit împreună din cabană. Vântul rece le lovea fețele, dar părea altfel. Parcă muntele respira odată cu ei.
Când au ajuns la mașină, în poiană apăreau două siluete înalte, cu cojoace lungi și căciuli negre. Pădurarii. Stătuseră de pază din umbră, urmărind totul.
— V-ați întors, spuse unul dintre ei, cu glas grav. E bine. Acum duceți-o acasă.
Horațiu le-a mulțumit, rușinat, iar ei au dat din cap, fără să întrebe nimic. Era clar că știau mai multe decât voiau să spună.
Drumul spre sat a fost tăcut. Ana privea pe geam, fiecare copac, fiecare stâncă, ca și cum ar fi fost pentru prima oară. Când au intrat în sat, oamenii au ieșit în pragurile caselor, rămânând încremeniți ca în fața unei apariții.
— Doamne… e Ana Le…
— Trăiește…!
— Să ne ierte Dumnezeu…
Unii plângeau. Alții își făceau cruce.
Lia a simțit cum un nod mare i se așază în piept. Apoi bătrâna a spus, încet, dar limpede:
— N-am murit pentru că Dumnezeu m-a păzit. Dar voi… aveți grijă de bătrânii voștri. Că fără ei, satul rămâne pustiu.
A doua zi, Horațiu a mers la primărie și a trecut casa pe numele mamei lui, așa cum fusese de la început. A vândut terenul la care veniseră pentru acte și banii i-a folosit să repare cabana și să cumpere tot ce avea nevoie Ana.
Iar în fiecare seară, când vântul bătea ușor prin crăpătura ferestrei, vocea bătrânei nu mai era o umbră din trecut, ci o binecuvântare:
— Horațiu… e noapte. Trage bine geamul, că răcești.
Și pentru prima dată după opt ani, el a zâmbit.