Recepționerul s-a ridicat brusc de pe scaun, cu cardul încă în mâna lui, uitându-se pe ecran ca și cum acolo ar fi apărut o fantomă. Apoi, într-un ton mult mai respectuos decât cel de mai devreme, a spus:
„Revin imediat.”
Și a dispărut într-un birou micuț din spatele tejghelei, închizând ușa după el.
Am rămas acolo, cu genunchii moi, uitându-mă la tavanul cu grinzi vechi și încercând să respir. Nu înțelegeam nimic. Poate cardul fusese blocat. Poate avea datorii. Poate era expirat. Poate… nici nu era un card adevărat.
Dar de ce reacția aceea?
După aproape un minut, ușa s-a deschis cu zgomot, iar recepționerul a ieșit împreună cu un bărbat în costum gri, cu statură impunătoare și privire serioasă. La gât purta un ecuson lucios, dar nu am reușit să-i citesc numele.
„Doamnă Cârstea?” a spus el, privind direct spre mine.
Am înghițit în sec.
„Da.”
„Vă rog să veniți cu mine pentru câteva verificări. Este o procedură standard pentru cardurile de acest tip.”
Cardurile de acest tip?
Nu știam dacă să fug sau să întreb ceva.
M-a condus în biroul recepției, unde era un scaun lipit de perete. Mi-a făcut semn să mă așez.
„Acest card,” a spus el așezându-se față în față cu mine, „nu este unul obișnuit. Când a fost introdus în terminal, sistemul a trimis o alertă automată către banca emitentă.”
„Alertă?” am repetat, simțind cum îmi tremură palmele.
„Da. Și când am verificat numele titularului, am observat că este trecut Constantin Cârstea. Bănuiesc că este…?”
„Tatăl meu,” am șoptit.
Bărbatul a dat din cap, ca și cum confirmarea mea îi liniștea o parte din suspiciuni.
„Doamnă, sunteți trecută ca persoană autorizată. Dar există o mențiune specială la cont: să fie contactată banca imediat ce cardul este folosit după decesul titularului.”
Mi-a amorțit tot corpul.
„Nu am știut… nu am vrut să fac nimic greșit. Nu mai am bani, nu mai am unde dormi, soțul m-a dat afară…”
Vocea mi s-a rupt. M-am simțit mică, pierdută, ca un copil care încearcă să explice ceva ce nici el nu înțelege pe deplin.
Bărbatul s-a înmuiat puțin la față.
„Nu sunteți în probleme. Dar banca vrea să vă vorbească personal. Și, credeți-mă, nu este cazul să vă temeți.”
A deschis un sertar, a scos un telefon și a format un număr scurt.
„Da… am identificat-o. Da, este aici… În regulă.”
Mi-a întins receptorul.
„Vor să vorbească cu dumneavoastră.”
Am dus telefonul la ureche cu o mână tremurătoare.
„Alo?”
O voce calmă, sigură, de bărbat:
„Doamnă Elena Cârstea, numele meu este Mircea Dinu, director operațional la Banca Regală Română. Aș aprecia dacă ați putea trece pe la sediul nostru central din Sibiu. Astăzi.”
Am rămas fără cuvinte. Banca Regală Română? Nici nu auzisem vreodată de ea.
„De… de ce?”
„Pentru că tatăl dumneavoastră a lăsat instrucțiuni foarte clare legate de accesul la fondurile sale. Fonduri pe care, după ultimele verificări, doar dumneavoastră le puteți gestiona.”
Mi s-a tăiat respirația.
„Fonduri? Tata… tata nu avea bani. Adică, nu mulți. Abia își ducea traiul.”
Am auzit un zâmbet discret în vocea lui.
„Doamnă Cârstea, tatăl dumneavoastră nu doar că avea bani. Avea un cont care necesită prezența a doi directori pentru a fi accesat. Vă rog să veniți astăzi. Tot ce trebuie să aduceți este cardul.”
Telefonul s-a închis.
M-am lăsat pe spate, cu privirea pierdută.
Recepționerul m-a privit cu un fel de respect încurcat.
„Camera dumneavoastră e pregătită. Nu se percepe nicio taxă.”
Am clipit.
„Cum adică nicio taxă?”
„Banca a acoperit deja costul. Pentru trei nopți.”
Am simțit un nod în gât.
Nu mai aveam nimic — dar deodată viața mea părea că intră într-un alt film.
Am urcat în cameră cu cardul strâns în mână. L-am ținut în palmă ca pe o bucată fierbinte, ca pe o cheie către o ușă despre care nu știam dacă vreau să se deschidă sau nu.
Dar în aceeași seară, privind pe geamul camerei de la etaj, peste acoperișurile liniștite ale Sibiului, am simțit o hotărâre nouă în mine.
Poate că tata știa ceva ce eu n-am știut niciodată.
Poate că viața pe care o pierdusem nu era deloc viața care-mi era destinată.
Și a doua zi de dimineață, îmbrăcată cu haina veche de lână și cu inima bătând în piept ca o tobă, am pornit spre sediul băncii.
Aveam să aflu cine fusese, de fapt, tatăl meu.
Și ce fel de moștenire îmi lăsase.
Nici nu bănuiam cât avea să-mi schimbe viața.