Și totuși, în timp ce pășea pe aleea de marmură, nimeni nu râdea de ea.
Nimeni nu o arăta cu degetul.
Nimeni nu șoptea cu dispreț.
Paznicii din poartă au salutat-o cu respect, iar servitoarea care a întâmpinat-o i-a zâmbit cald, ca și cum prezența Sorinei nu era o greșeală a destinului, ci ceva firesc.
Asta a bulversat-o mai tare decât orice insultă primită vreodată.
A fost condusă într-o sală imensă, cu ferestre înalte și perdele grele din catifea roșie.
Pe pereți erau tablouri vechi, cu figuri de nobili care păreau să o privească atent.
Sorina își tot trăgea rochia pe umeri, încercând să nu pară și mai mică decât era.
Când ușa din capăt s-a deschis, inima i-a sărit o bătaie.
Boierul Ionuț Mansur nu arăta deloc cum și-l imaginase.
Nu era un bărbat în vârstă și încruntat, ci un tânăr înalt, cu ochi negri și calzi, cu o prezență care umplea încăperea fără să fie nevoie să spună un cuvânt.
— Tu trebuie să fii… Sorina, nu? întrebă el, cu o voce surprinzător de blândă.
Ea a dat din cap, incapabilă să scoată alt sunet.
Se așteptase la sarcasm, la dezgust, la priviri tăioase.
Dar nu la asta.
Nu la tandrețe.
— Te rog, ia loc, spuse el, făcând un gest elegant spre fotoliul de lângă el.
Sorina s-a așezat cu grijă, încercând să nu pară stânjenită.
Mâinile îi tremurau ușor.
— Ai avut o călătorie obositoare? întrebă el.
— A fost… bine, reuși ea să murmure.
Boierul o privea de parcă ar fi încercat să-i citească sufletul.
Nu cu judecată, ci cu interes sincer.
Ca și cum vedea ceva în ea pe care nimeni altcineva nu-l văzuse.
— Sorina, vreau să fiu sincer cu tine, spuse el ridicându-se și apropiindu-se de ea.
Familiile noastre sunt… complicate. Interese, presiuni, datorii morale… înțeleg. Dar nu caut o soție doar pentru aparențe. Caut un om adevărat.
Ea ridică privirea, surprinsă.
Nu era obișnuită să fie privită în ochi.
Cu atât mai puțin de un bărbat ca el.
— Toată lumea joacă roluri în jurul meu, continuă el. Tu nu pari genul care joacă teatru.
Sorina simți cum ceva cald îi crește în piept.
Un sentiment pe care îl pierduse de mult: speranța.
Timp de o oră au vorbit.
Despre cărți, despre Sibiu, despre copilăria lui printre oamenii de pe Valea Hârtibaciului.
Sorina nu s-a mai simțit niciodată atât de ascultată.
La final, Ionuț i-a spus ceva neașteptat:
— Aș vrea să te mai văd. Nu ca obligație. Ca alegere.
Cuvintele acelea au lovit-o atât de tare încât aproape a uitat să respire.
În săptămânile care au urmat, Sorina a rămas la palat.
Nu ca musafir jenat, ci ca femeie care își descoperă propria valoare.
A început să poarte haine simple, dar curate și potrivite.
A început să zâmbească mai des.
Și, pentru prima dată, să se uite în oglindă fără să întoarcă privirea.
Ionuț o invita în fiecare zi la plimbări prin grădină.
Discutau ore în șir.
Râdeau.
Uneori tăceau, dar era un fel de liniște care vindeca.
Și apoi, într-o după-amiază caldă, în lumina aurie a apusului, el s-a oprit brusc și a luat-o de mână.
— Sorina… știi ce văd eu când mă uit la tine?
Ea clătină din cap, pregătită pentru orice, mai puțin pentru adevăr.
— Văd o femeie curajoasă. O femeie bună. O femeie frumoasă, în felul ei unic.
Și… văd viitorul meu alături de tine.
Sorina a simțit cum tot aerul din lume dispare pentru o clipă.
Nicio insultă, nicio umilință, niciun râs crud nu mai avea putere asupra ei.
Pentru că acolo, în grădina palatului, un om care o vedea cu adevărat îi spunea cea mai importantă propoziție din viața ei:
— Te aleg pe tine.
Și, pentru prima dată, Sorina a înțeles că destinul nu-i fusese niciodată potrivnic.
Doar aștepta momentul în care ea avea să-și descopere propria lumină.
Și a făcut-o.
În locul în care nimeni nu credea că are ce căuta.
În inima omului pe care nu fusese trimisă să-l cucerească, ci să-l insulte.
Iar el i-a răspuns cu dragoste.