Am intrat în cameră cu inima zvâcnindu-mi în piept. Mirosul de levănțică din încăpere, așternuturile albe, lumina caldă… nimic nu părea amenințător. Dar în mine era o furtună. Îmi simțeam palmele reci, iar plicul ascuns în rochie îmi apăsa pe șold ca o dovadă că nu visasem.
Daniel s-a așezat pe marginea patului și m-a privit cu un zâmbet obosit, dar sincer.
— Ai avut o zi grea, știu. Vrei un ceai?
Aproape că am râs. Un ceai. După ce tatăl lui îmi spusese să fug ca să rămân în viață. Dar m-am forțat să par normală.
— Nu, mulțumesc. Doar… vreau câteva minute să mă schimb.
A dat din cap și a început să scoată nasturii de la cămașă. Am intrat în baie și am închis ușa încet, fără zgomot. M-am sprijinit de chiuvetă și m-am privit în oglindă. Arătam exact ca o mireasă fericită, dar ochii… ochii spuneau altceva.
Am scos plicul. Bancnotele miroseau a noi. A grăbit. A teamă.
Mi-am șoptit singură:
— Ce să fac…?
N-aveam pe cine suna, era trecut de unu noaptea. Ai mei erau la hotel. Dacă mă duceam la ei așa, în rochie, panicată, i-aș fi speriat de moarte.
Mi-am strâns buzele și am inspirat adânc. Nu puteam lua o decizie pripită. Trebuia să aflu ce se întâmplă.
Am ieșit din baie cu un halat peste rochie, încercând să îmi ascund neliniștea. Daniel se întinsese deja pe pat, cu mâinile sub cap.
— Hai la mine — a zis zâmbind.
Am înghițit în sec. Mi-am făcut curaj și m-am așezat lângă el. M-a atras la pieptul lui, dar eu eram rigidă.
— Ești sigură că ești bine? — a insistat.
Vocea lui era calmă, preocupată… nu avea nimic dintr-un om periculos. Și totuși… tatăl lui îmi spusese ce-mi spusese. Nu puteam ignora asta.
— Sunt doar obosită, îți promit.
El m-a mângâiat pe spate și m-a sărutat pe frunte. Simțeam căldura lui, naturalețea lui. O parte din mine voia să creadă că totul fusese o neînțelegere. Dar o altă parte — cea care se lupta să rămână lucidă — nu putea.
După câteva minute, respirația lui s-a liniștit. Adormise.
Eu însă eram trează, cu mintea fremătând. M-am ridicat încet, fără să-l trezesc, și m-am dus la fereastră. De afară se vedea ograda mare, umbrită de nuci bătrâni, și poarta de lemn sculptat pe care nu o observasem la venire.
Apoi am văzut ceva care mi-a dat fiori: pe alee, o siluetă. Un bărbat. Imobil, ca și cum păzea casa.
Am înghețat.
Era tatăl lui? Era altcineva? Cine stătea acolo, la ora aia?
Am stins lumina repede, să nu mă vadă. Am rămas lipită de perete, cu respirația suspendată. După câteva secunde, silueta a dispărut în spatele garajului.
Asta era prea mult. Prea ciudat. Prea înfricoșător.
Am luat o decizie.
Mi-am scos rochia încet, am îmbrăcat hainele comode pe care le aveam în bagaj și am tras un hanorac peste tricou. Mi-am prins părul și am luat plicul cu bani. Mi-am pus și telefonul în buzunar.
L-am privit o secundă pe Daniel. Dormea liniștit, ca un copil. Inima mi s-a strâns. Dacă era nevinovat? Dacă fugeam degeaba?
Dar cuvintele socrului meu îmi răsunau obsesiv:
„Dacă vrei să mai trăiești… pleacă acum.”
Am deschis ușa cu grijă, apoi am coborât scările încet, fără să fac zgomot. Casa era întunecată, liniștită. Și totuși simțeam că fiecare umbră mă urmărește.
Când am ajuns la parter, m-am oprit. Ușa de la intrare era la doar câțiva pași. Doar să apăs clanța și eram afară.
Am inspirat adânc și…
Am auzit un scârțâit în spatele meu.
M-am întors brusc.
Din capătul holului, în semiîntuneric, se vedea o umbră. Cineva mă observase.
Inima îmi bătea în gât. Dar nu m-am oprit. Am fugit spre ușă, am deschis-o larg și am ieșit în noapte, alergând cât mă țineau picioarele.
Când am ajuns la poartă, luna lumina slab drumul spre șosea. Am simțit o rafală de aer rece, ca o trezire.
Atunci am auzit, în spatele meu, o voce cunoscută:
— Oprește-te! Trebuie să-ți spun adevărul!
M-am întors. Nu era Daniel.
Era socrul meu.
Respira greu, ca și cum mă urmărise.
— Dacă intri în mașină fără să mă asculți… ai să regreți.
Am rămas nemișcată, speriată, dar și înspăimântător de curioasă.
A făcut câțiva pași spre mine, apoi a spus cu o voce joasă:
— Nu fugi de Daniel.
Fugi cu el.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— De ce? am șoptit.
Socrul meu s-a uitat peste umăr, apoi înapoi la mine.
— Pentru că, în seara asta… cineva v-a urmat până aici. Iar tu erai ținta.
Și atunci am înțeles că povestea abia începea.
Finalul era clar: nu fugeam de bărbatul pe care îl iubeam.
Trebuia să fug cu el… ca să rămânem amândoi în viață.
Iar ceea ce mă aștepta mai departe avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.