În clipa aceea, nimeni nu mai respira. Parcă și farfuriile de pe masă se uitau mirate la Alex, care părea că se micșorează pe scaunul lui.
Ina și-a coborât încet paharul, iar liniștea aceea apăsătoare îi făcea pe toți invitații să privească ba la ea, ba la bărbatul care până ieri se credea stăpân pe situație.
Apoi, cu o voce calmă, dar tăioasă ca un brici, ea a adăugat:
„Sper că v-am pregătit o seară pe care n-o să o uitați prea curând. Și sper că, de data asta, chiar ai primit emoțiile alea noi pe care le căutai.”
Alex a înghițit în sec. Natalia și-a strâns geanta în poală, simțind că în sala aceea nu mai e loc pentru ea. Prietenii murmurau în șoaptă, iar părinții lui Alex priveau neputincioși, neștiind dacă să o compătimească pe Ina sau pe fiul lor.
Ina s-a așezat la locul ei, iar invitații au început, încet-încet, să mănânce, dar nimeni nu mai simțea gustul mâncării. Totul era doar o formalitate, o seară care devenise lecție de viață.
După câteva minute, Alex s-a ridicat brusc.
„Ina… putem vorbi… între patru ochi?”
Ea nici măcar nu s-a uitat la el.
„Nu mai avem nimic de discutat. Tot ce era de spus s-a spus în fața tuturor. Așa cum ai ales să mă umilești prin uși închise, eu am ales adevărul la lumină.”
Se așeză la loc, iar el rămase în picioare, cu mâinile atârnând neajutorate. Era pentru prima oară în mulți ani când el părea mic, iar ea părea imensă.
Natalia s-a ridicat la rândul ei, roșie la față.
„Eu… cred că ar fi mai bine să plec.”
Ina îi răspunse scurt:
„Fă cum simți. Dar să știi că nu tu ești problema. Fiecare alege pe cine poate.”
Acele cuvinte au lovit-o pe tânără ca un duș rece. Fără să mai scoată un sunet, a ieșit din apartament. Alex a ezitat o clipă, dar nu a îndrăznit să o urmeze.
Părinții lui au oftat adânc, iar mama lui s-a ridicat să strângă farfuriile, dar Ina i-a luat mâna cu blândețe.
„Nu-i nevoie, mamă. În seara asta, eu am controlul.”
Era ceva în tonul ei care nu lăsa loc de discuție.
Pe măsură ce invitații au plecat, unul câte unul, toți îi strângeau mâna Inăi, dar nu din politețe… ci din respect. O respectau pentru tăria ei. Pentru demnitate. Pentru modul în care își ținuse capul sus în fața trădării.
Când ușa s-a închis în urma ultimului oaspete, în apartament a rămas doar Ina. Alex stătea în picioare, în mijlocul sufrageriei, uitându-se la ea de parcă abia atunci o vedea cu adevărat.
„Ina… nu credeam că… adică… n-am vrut să te rănesc…”
Ea s-a ridicat, a strâns ușor fața de masă și a început să o plieze.
„Ba da, Alex. Ai vrut. Dar ai crezut că o să o fac în liniște, în tăcere, cum ți-a fost comod. Doar că ai uitat ceva.”
L-a privit drept în ochi.
„Și femeile istețe au o limită.”
El a încercat să facă un pas spre ea.
„Putem… să încercăm… să reparăm?”
Ina a râs scurt. Nu un râs vesel. Un râs amar, plin de adevăr.
„Repari un scaun rupt. Repari o ușă stricată. O inimă trădată nu se repară. Se recuperează… și apoi pleacă.”
A trecut pe lângă el, i-a pus cheile în palmă și i-a spus:
„Ai până mâine dimineață să-ți iei lucrurile. Te rog să nu mă obligi să chem poliția. Vreau liniște. Merit liniște.”
Alex a rămas nemișcat, cu ochii în podea.
Ina și-a șters lacrimile care în sfârșit au avut voie să cadă. Dar erau lacrimi de eliberare, nu de slăbiciune.
A deschis geamul. Ploua din nou.
A respirat adânc și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că aerul intră curat în plămâni.
Apoi a șoptit:
„Asta e prima zi din viața mea nouă.”
Și știa că nu era doar un gând. Era adevărul. Era începutul.
Iar Ina… era gata să trăiască.