Exact în dimineața zilei a noua, când tanti Ioana a ajuns iar la secție, înainte să deschidă gura, comisarul i-a făcut semn să aștepte. Era mai agitat decât de obicei, iar pe hol se simțea o energie ciudată, ceva între emoție și tensiune.
„Doamnă Ioana… cred că avem pe cineva.”
Ea a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. A strâns rucsacul cu ambele mâini și s-a uitat în jur de parcă nu era sigură dacă să se bucure sau să se teamă.
În încăpere a intrat un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu ochii roșii și obrajii supți de oboseală. Purta o geacă uzată și ținea în mână o hârtie mototolită.
Când a văzut rucsacul, a înghețat.
„Ăsta e”, a spus el, cu vocea spartă. „Ăsta e rucsacul meu.”
Tanti Ioana s-a uitat la el cu suspiciune. Polițiștii făcuseră deja asta de zeci de ori — apăruseră tot felul de oameni care încercaseră să pretindă că banii sunt ai lor. Dar bărbatul ăsta era altfel. Nu avea aroganță, nu avea graba celor care voiau doar să pună mâna pe bani.
Avea doar frică.
Comisarul i-a cerut dovezile. Bărbatul a scos un plic plin cu hârtii — chitanțe, acte, o copie după un contract, o fotografie în care rucsacul bleumarin era aruncat pe scaunul din spatele unei mașini.
Tanti Ioana a văzut fotografia și a simțit cum o trece un fior.
„Puteți să-mi spuneți, vă rog, cât era în rucsac?”, l-a întrebat comisarul.
„O sută optzeci de mii și patru sute”, a răspuns bărbatul fără să clipească.
Comisarul a închis ochii o secundă. Confirmare perfectă.
Bărbatul a început să plângă în tăcere. Și-a dus mâna la gură și s-a sprijinit de masă, de parcă nu mai avea putere să stea în picioare.
„Sunt banii firmei”, a șoptit el. „Eu eram responsabil. M-au jefuit în parcare. Dacă veneam acasă fără ei… ajungeam pe drumuri. Poate mai rău.”
Apoi s-a uitat la tanti Ioana.
„Dumneavoastră… mi-ați salvat viața.”
Ea a simțit cum i se înmoaie genunchii. Nu se gândise niciodată că banii ăia ar putea însemna mai mult decât niște cifre.
„Eu doar am făcut ce mi se pare corect”, a spus încet.
Bărbatul a cerut să-i strângă mâna. Ea i-a întins-o timid, iar el a rămas câteva secunde ținând-o, de parcă se agăța de singurul punct stabil din lumea lui răsturnată.
Comisarul a zâmbit pentru prima dată în cele nouă zile.
„Doamnă Ioana, puțini oameni ar fi făcut ce ați făcut dumneavoastră.”
Bărbatul a vorbit din nou:
„Vreau să o ajut. Vreau… să-i schimb puțin viața.”
A doua zi, povestea a explodat în toată țara. Zeci de mii de oameni au început să scrie: „Să o ajutăm pe tanti Ioana!”
Un ONG i-a făcut un cont. O televiziune a venit la ea acasă și a arătat condițiile în care trăia. În trei zile, donațiile au trecut de 210.000 de lei.
Mai mult decât găsise în rucsac.
Și mai mult decât își permisese vreodată să viseze.
Cu banii donați, tanti Ioana și-a reparat acoperișul, și-a pus geamuri noi, a cumpărat o sobă modernă și un frigider nou-nouț. A avut pentru prima dată în viață o casă care nu mirosea a umezeală.
Dar cel mai emoționant moment a venit într-o după-amiază, când bărbatul căruia îi returnase banii a apărut la ușa ei cu o plasă mare în mână.
„V-am adus ceva”, a spus el. „Nu e mult. Dar e din suflet.”
În plasă erau două rochițe noi, o pereche de pantofi comozi, o cutie cu prăjituri și un bilet de tren dus-întors București–Galați.
„Mergeți la fiica dumneavoastră.”
Tanti Ioana a izbucnit în plâns.
Nu pentru bani.
Nu pentru ajutor.
Ci pentru că, în sfârșit, simțea că bunătatea ei — bunătatea aceea simplă, țărănească, învățată de la mama ei — încă mai valora ceva pe lumea asta.
Și pentru prima dată după mulți ani, a simțit că viața nu i-a întors spatele.
A doua zi, a plecat spre București. Cu haine curate, cu sufletul ușor și cu sentimentul că a făcut ce trebuia, fără să aștepte nimic în schimb.
Pentru că bunătatea adevărată nu are preț.
Și nici nu cere plată.
Dar uneori… schimbă destine.
Iar pe al ei l-a schimbat pentru totdeauna.